Din balconul de la etajul cinci, vecinul cânta, în acordurile purpurii ale serii, Boleroul lui Maurice Ravel. Muzica, tulburătoare şi vie, se înălţa ritmic ca nişte vălătuci în spirală spre cerul care îmbrăţişa singurătatea serii şi a străzii. Involuntar, Covid-ul ne dăruia, în compensaţie, şi speranţă, nu doar frică şi moarte. Împreună cu clarinetul lui fermecat, artistul mărturisea taine ritualice ale vieţii, într-o rugăciune plină de spiritualitate, răspândind în aer armonii feerice.
De-atâtea ori ascultasem în concerte simfonice solo-uri de clarinet, dar niciodată nu m-am oprit asupra lui cu atâta adoraţie ca acum. Acesta a fost declicul care m-a făcut să intru pe teritoriul lui şi să vreau, atât cât se poate, să-i aflu povestea şi istoria. L-am auzit deseori şi în concerte de muzică tradiţională, asociindu-se, în diferite ansambluri, acordeonului, ţambalului, pianinei, percuţiei şi saxofonului. Iar cele mai la îndemână referinţe în acest sens sunt cântecele din Balcani, al căror melos oriental îşi are originea, pentru acest spaţiu sud-est european, în arta tradiţională turcească, predominantă la curţile boierilor români din Muntenia secolului al XIX-lea. Puterea de seducţie a acestei muzici cu sunete alungite ca nişte vocale multiplicate de câteva ori, pentru a ilustra tânguirea, durerea sau, în melodiile ritmice, invitaţia la dans, a trecut graniţa din Orient spre Balcani şi a devenit una dintre speciile muzicii tradiţionale în Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, România. Iată, de pildă, „Pââână când nu teee iubeeeam,/ Dooorule, dooorule /Unde mă culcaaam dormeaaam /Dooorule, dooorule….” – cântecul vechi orăşenesc, cu versuri în metru popular, publicat de Anton Pann în culegerea Spitalul Amorului (1852. Clarinetul însoţeşte în piesa lui Anton Pann această linie a vocalelor multiple, acompaniind simetric versurile sau, invers, versurile urmează muzica. Sigur, în cultura manelelor din ţările balcanice, clarinetul este nelipsit, căci el, ca şi taragotul, saxofonul, de altfel, poate plânge şi jeli în tonuri prelungi.
Apărut în Italia secolului al XV-lea, clarinetul a devenit foarte popular în Evul mediu, în Europa secolelor XVI-XVIII. Unele studii consideră că a fost inventat în anul 1690, în Germania, de către constructorului J.C. Denner din Nurnberg, care a perfecţionat un instrument, realizat iniţial în Franta, ce purta numele de chalumeau. Numele acestuia vine din grecescul „calumus”, care înseamnă „ţeavă”. I se mai spune şi „mica trompetă” şi este foarte îndrăgit în muzica de petrecere. Acest instrument utilizat în muzica clasică și tradițională, precum și în jazz și muzica contemporană face parte dintr-o familie mai mare de suflători, printre care se află oboiul, taragotul, flautul, fagotul şi saxofonul. Cea mai cunoscută şi îndrăgită lucrare aparţine lui Mozart, Concertul pentru clarinet în A major, K.622, ca şi cele scrise de Weber, Concertul pentru clarinet nr.1 şi nr.2, ori Cvintetul pentru clarinet de Brahms. “Această lucrare (a lui Mozart, n.n.) te împacă cu universul însuşi”, “este o terapie împotriva răutăţii şi a cruzimii”, au mărturisit unii melomani, “muzica lui a reuşit o vindecare fabuloasă acolo unde drogurile au eşuat”, spunea altcineva. Pentru mine, în numeroasele momente de carantină cauzată de Covid 19, piesa lui Mozart a fost mijlocul de “transport”, fără mască şi mănuşi, spre minunile lumii.
Muzica, alintul lui Dumnezeu… Cu tonalitatea alto a cântecelor sale, clarinetul seamănă cu o soprană lirică, iar studiile de specialitate clasifică instrumentul precum vocile, după variantele muzicale ce trec de la grav la acut – clarinet piccolo, alto, bas, contralto, contrabass, clarinet sopran. Sunt atât de multe varietăţi în acest spaţiu – după mărimi, tonalităţi, epoci, construcţie, morfologia părţilor componente – încât gândul m-a dus la fabulosul Tabel al culorilor din pictură, ale căror nuanţe au nişte nume atât de poetice ca armoniile lirice ale clarinetului: alb de lună, azur brumă, drojdie de vin, fildeş, galben de martie etc. În fond, aceste varietăţi se adresează unui specialist, nu unui simplu ageamiu, iubitor de muzică, de aceea nu risc să intru pe teritorii necunoscute.
„Nu-ţi poți imagina frumusețea sunetului clarinetului!”
Alături de rudele sale, saxofon şi taragot, clarinetul, făcut din lemn în formă de tub lărgit la un capăt și prevăzut cu găuri laterale care se pot închide și deschide cu ajutorul unor clape, a fost utilizat în curentele muzicale ale secolelor XVII, XVIII, XIX, XX (baroc, clasic, romantic, modern, în muzica populară și tradițională din Balcani, în toate orchestrele simfonice, în muzica de cameră, muzica bretonă, klezmer). Jazz-ul, pop-ul, rock-ul l-au adoptat la rândul lor, iar cea mai cunoscută melodie este cea interpretată de The Beatles, „When I’m Sixty-Four”. Deşi am crezut multă vreme că primadonele orchestrelor simfonice şi ale muzicii de scenă, în general, sunt vioara şi pianul, convingerile s-au nuanţat odată ce l-am descoperit pe saxofonistul, clarinetistul și compozitorul american de jazz, Sidney Bechet, unul dintre primii soliști importanți în jazz, ce l-a depăşit ca număr de înregistrări pe Louis Armstrong. De asemenea, laureat al Premiului Grammy pentru întreaga carieră (1986), Benny Goodman, compozitor, dirijor, clarinetist, lider de trupă, interpret de jazz și swing american, este un reper în acest domeniu ca şi Michel Portal, compozitor, saxofonist și clarinetist francez considerat „unul dintre arhitecții jazz-ului modern european”, ori ca americanul David Krakauer, interpret de klezmer, muzică clasică și improvizație. În muzica simfonică, la fel ca viorile, clarinetul face parte dintr-o echipă armonică, astfel, la o formaţie de 50 de muzicieni, există 10-12 clarinete distribuite pe trei voci. Ele se află adesea în stânga dirijorului, adică în același loc cu viorile orchestrei simfonice. Mari compozitori ca Bach, Handel, Vivaldi, Schubert, Berlioz, Wagner, Verdi, Brahms, Ceaikovski, Stravinsky, Saint-Saëns, Rossini și mulți alții au încredințat cel puţin unul dintre solo-urile compoziţiilor lor acestui „personaj” duios și vesel, dar și dramatic. El susţine ca ilustraţie muzicală scene din filmele lui Alfred Hitchcock, se află în Forest Gump, West Side Story, Hercule Poirot ş.a. „Clarinetul este instrumentul care reprezintă iubirea senzuală, în timp ce flautul reprezintă cel mult iubirea platonică”, proclamă Zola. Într-o scrisoare din 1768, adresată tatălui său Leopold, Wolfgang Amadeus Mozart descrie admirația sa pentru sunetul clarinetului. „Am fost aseară la Opera din Mannheim, stăteam deasupra orchestrei. Exista un set de instrumente de suflat, printre ele, două clarinete. Tată, nu-ţi poți imagina frumusețea sunetului clarinetului! Nu-ţi poţi imagina sunetul astfel produs într-o simfonie prin amestecul de flaute, oboaie și clarinete!”
Un virtuoz iscusit
Fratele lui, taragotul, a făcut carieră în România prin artiştii Nicolae Luţă Loviţă din Banat, Pera Bulz din Vaţa de Jos, acesta primind distincția „Tezaur Viu” oferită de UNESCO, şi desigur, Dumitru Fărcaş şi al său „taragot de aur”. Metafora aceasta l-a ispitit pe un hoţ să fure instrumentul iubit al lui Fărcaş, pe care a cântat 55 de ani, un Stowasser original, vechi de 100 de ani şi considerat un Stradivarius în familia sa muzicală. „Aurul” l-a indus în eroare pe tâlharul care l-a luat din microbuzul parcat în faţa Ateneului Român, unde Dumitru Fărcaş urma să cânte la spectacolul aniversar al lui Gheorghe Zamfir.
Revenind la eroul nostru, Hector Berlioz, în „Tratatul de instrumentaţie”, publicat în 1844, aduce un mic omagiu clarinetului a cărui prestaţie epică, la fel ca în cazul coarnelor şi trompetelor, fiind în echipa de alămuri a orchestrei simfonice, trezeşte ideea unei trupe războinice, acoperite cu armuri sclipitoare, ce mărşăluieşte spre glorie sau spre moarte. De asemenea, cântând la unison, trupa de clarinete „pare să reprezinte femeile iubite, îndrăgostitele cu ochi mândri, cu pasiune profundă, pe care le înalță sunetul victoriei, care-i încununează pe învingători sau mor cu învinşii”. Şi adaugă: „Această frumoasă soprană instrumentală este atât de răsunătoare, atât de bogată în accente pătrunzătoare atunci când cântă în grup, dar câştigă atâta delicateţe, nuanţe suave, afecte misterioase când este solo. Un virtuoz iscusit”.
Datorită lor, lui Mozart, Ravel, datorită Boleroului cântat în amurg de vecinul de la cinci, m-am apropiat ca un profan de acest instrument, cu inocenţa cu care te apropii de o operă de artă, îndrăgindu-l ca pe o soprană cu timbru cald şi luminos.
Maria Dobrescu
