Rochiţe înflorate, cu mâneci scurte şi înfoiate, tivite cu dantelă albă pe margini şi la gât ne făcuse mama la maşina de cusut, pentru ca noi să ne putem înnoi de Paşti, după buna rânduială a bisericii. Tata ne cumpărase sandale albe şi nişte şepci caraghioase cu moţ, prea mari pentru noi, ce alunecau peste ochi. “Ca să le aveţi şi la anu’”, ne avertizase el, ceea ce însemna “grijă mare, să nu le stricaţi!”. Deşi deşteptăciunea noastră începuse să dea pe-afară, tărtăcuţele nu puteau creşte ca în poveste, într-un an cât altele în zece, dar băştile erau lege, trebuia să ne acoperim, mai ales în biserică. Oamenii din sat roiau ca într-un stup: vopseau pomii cu var, curăţau grădinile, cercuiau via, spălau preşurile, pregăteau casa şi acareturile pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Cloştile scoseseră puişori gălăgioşi, de toate culorile, galbeni, negri, pestriţi, pitici, cu moţ, cu gâtul golaş, încălţaţi cu pene, iar curcanul se înfoia cu coada în evantai pe lângă o curcă absentă la avansurile acestui poligam cu ciucurele înflăcărat de amor. Codiţele noastre urmau şi ele să se înnoiască. Tata ne-a luat de mână şi ne-a dus la Guloiu frizeru, un moşuleţ cu foarfecă, scaun şi oglindă, unic în felul lui, care habar n-avea să tundă decât băieţeşte. “Tunde-le castron!”, a indicat tata nerăbdător, cu gândul la treaba de-acasă. Guloiu ne-a pus şervetul la gât şi harşti!, o dată, harşti!, de două ori cu foarfeca, apoi cu aparatul de ras ne-a luat ceafa până la jumătatea capului. De jur împrejur aveam un castron în cap, accentuat de breton şi ceafa albă. Eram frumuşele, la fel ca indienii Korubo din jungla amazoniană.
Săptămâna Mare a Paştelui şi a Deniilor! Din grădinile cu flori, copiii şi oamenii mari culegeau zambile, lalele, liliac, narcise, lăcrămioare şi le aduceau ofrande la biserică, pe masa din faţa altarului ce închipuie Mormântul Domnului, unde se aşează şi Sfântul Epitaf pentru a fi sfinţite. În Vinerea Mare, coborâm alegoric în mormânt, împreună cu Hristos, pentru ca apoi să înviem împreună cu El. Această coborâre şi ridicare din groapa morţii se face în chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf. Această trecere pe sub masă înseamnă chiar intrarea în Sfântul Mormânt cel dătător de Viaţă. Dar noi nu ştiam nimic din toate acestea, ni se spusese doar că “aşa e bine”, să întâmpinăm Paştele curăţaţi de rele şi de păcat, trecând pe sub masă în hăinuţele noastre noi. De trei ori! Smerite, sărutam Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, după care treceam pe sub masă cu băştile noastre cu moţ. La fiecare trecere, marginile epitafului ne luau de moţ, dânduni-le jos de pe cap, în râsul înfundat al celorlaţi copiilor şi al adulţilor. Sigur, ne bufnea râsul şi pe noi, în timp ce cu dreapta ne închinam şi cu stânga ne culegeam băştile în grabă, pentru că în urma noastră erau alţii şi alţii care se roteau în jurul mesei.
Este Săptămâna Mare, în care ne pregătim să primim lumina Învierii. În ziua de Paşti, se împart ouă roşii şi alte bucate, împreună cu lumânare aprinsă, pentru sufletele celor dragi. Acestea simbolizează sângele Domnului şi are puteri miraculoase de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtătoare de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor. În ziua de Paşti, strada noastră se umplea de copii. După o perioadă în care jucasem “Verde”, un concurs ce ne obliga să avem tot timpul la noi ceva verde (frunză, floare, haină etc.), în urma căruia învinşii trebuiau să dăruiască ouă colorate învingătorilor, acum ne întreceam în ciocnitul lor, câştigătorul fiind acela al cărui ou se dovedea invincibil, spunându-ne mereu “Hristos a înviat!” și “Adevărat a înviat!”
Maria Dobrescu
