Ciprian Măceșaru (n. 7 septembrie 1976, Câmpina) este scriitor, muzician, ilustrator și jurnalist cultural. Dintre cărțile sale amintim: ”Despre nerăbdarea de a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în dialog epistolary” (Editura Humanitas, 2014); ”Infrapaginal. Jurnal 2000-2018” (Editura Cartex, 2019); ”Trei sute de ceaușești liliputani ”(împreună cu Vladimir Tismăneanu și Mihail Coșulețu, Editura Humanitas, 2016); ”Și se făcu întuneric” (Editura Next Page, 2018); ”Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta” (Editura Cartea Românească, 2016); ”Alergătorul invizibil” (Editura Paralela 45, 2019); ”Locul în care n-am ajuns niciodată” (Editura Charmides, 2015); ”Numele meu este Bryan Ruiz” (Editura Next Page, 2015); ”Super! Sunt un gândac!” (Editura Humanitas, 2015, 2019)… A fost inclus în numeroase antologii: ”Cele mai frumoase poeme din 2010”; ”Cele mai frumoase poeme din 2011”; ”Cu fața la perete”; ”Blue Max Review” (Irlanda); ”Povești pe două roti”; ”1312 sirene. Proză românească din deceniul doi”; ”#Rezist! Poezia; Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste”; ”Testament. 400 de ani de poezie românească”… I-au fost traduse poeme și/sau povestiri în italiană, cehă, ebraică, idiș, engleză și bulgară. Este fondatorul revistei culturale ”Accente” din București. A fost toboșarul formațiilor Hotel Fetish și Toulouse Lautrec. A scris libretul operei de cameră ”În trup”, compoziția Dianei Rotaru. Compozitoarea irlandeză Gráinne Mulvey a compus pe versurile sale lucrarea ”Don’t walk”. Premii: Diploma de Excelență pentru Jurnalism European, acordată de EUROLINK – House of Europe, 2010; Premiul „Tânărul scriitor al anului 2013” pentru roman în manuscris, acordat de Filiala București Proză a USR; Premiul ”ScurTiuk! 2014” acordat de revista Tiuk! pentru romanul ”Portbagaj”; Premiul pentru proză – ”Zilele Rebreanu 2016”. Tudor Voicu a dialogat cu Ciprian Măceșaru.
Când a avut loc prima întâlnire cu lectura și care a fost cartea preferată a copilăriei?
Nu știu când a avut loc prima întâlnire cu lectura, dar știu că în prima copilărie am iubit cărți precum Povestea Califului Barză, o ediție cartonată, superbă, Aleodor Împărat, cu formidabilele ilustrații, care mă fascinau și îngrozeau în același timp, realizate de Adriana Mihăilescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cu ilustrațiile, de asemenea remarcabile, ale lui Done Stan, Cerbul alb, o poveste populară letonă repovestită de nu mai știu cine și frumos ilustrată de un rus, Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, cu ilustrațiile genialului Vasile Olac, basmele lui Slavici, Don Quijote, repovestit de Al. Alexianu și cu desenele lui Eugen Taru, poveștile Fraților Grimm și ale lui Creangă… Mi-e greu să aleg o singură carte, dar o să spun totuși că atunci când mă gândesc la cărțile copilăriei basmul lui Hauff este primul care-mi vine în minte.
Ce feed-back ați primit de la copii și adolescenți după apariția volumului ”Super! Sunt un gândac!” Pentru copii zglobii şi oameni mari ştrengari? Vă amintiți vreo întrebare amuzantă pe care v-au adresat-o copiii la lansare sau la lecturile pe care le-ați avut?
Cartea a fost primită foarte bine, la sfârșitul anului trecut fiind publicată o a doua ediție. În zecile de întâlniri pe care le-am avut cu copii din toată țara, au fost multe întrebări amuzante. Un băiat m-a întrebat: „gândacul are puță?”. Altul: „Dacă s-ar lupta cu Superman, cine ar învinge?” Și multe alte astfel de întrebări șturlubatice.
Va urma o continuare a „supergândacului” sau o altă carte „pentru copii zglobii şi oameni mari ştrengari”?
Mulți copii mi-au spus că vor o continuare, unii dintre ei mi-au și dat idei, dar deocamdată aș vrea să scriu o poveste cu totul nouă. Nu este însă exclus ca peste nu mult timp să scriu și continuarea poveștii Super! Sunt un gândac!
Aveți o experiență solidă în lecturile pentru copii organizate de SmARTkid, încă din 2015. Cum v-a influențat această intercțiune și care e cea mai dragă amintire de la atelierele SmARTkid?
Atelierele SmARTkid reprezintă un mijloc eficient de promovare a lecturii în rândul copiilor. Am văzut de atâtea ori cu cât entuziasm participă copiii la aceste întâlniri. Sunt recunoscător că există atelierele SmARTkid. Astfel de acțiuni contribuie la îmbunătățirea educației și ar trebui susținute cât mai mult. Toate atelierele SmARTkid la care am participat mi-au fost dragi, dar recunosc că sunt foarte emoționat atunci când întâlnesc copii cu probleme speciale, cum a fost, de exemplu, cazul copiilor de la SOS Satele României.
Personajul Paul Vasilescu se regăsește în ”Superhero” (Cartea Românească, 2012), ”Portbagaj” (Trei, 2014), ”Alergătorul invizibil” (Paralela 45, 2019), ce îl face pe acest erou (anti-erou) atât de prezent în cărțile dumneavoastră?
”Superhero” și ”Portbagaj” au fost incluse, în mare măsură, alături de câteva zeci de pagini noi, în ”Alergătorul invizibil”, care dă, în sfârșit, povestea completă a lui Paul Vasilescu. Numai nesăbuința mea a făcut ca acest roman să nu fie publicat exclusiv în forma pe care o propun acum. Astăzi, pentru mine, ”Superhero” și ”Portbagaj” nu mai au sens, nu mai există. Prin urmare, Paul Vasilescu doar pare să fie foarte prezent în literatura mea, căci el este, în fond, personajul unei singure cărți.
Care este volumul care v-a adus cele mai mari satisfacții ca scriitor? Ce are el aparte față de celelalte?
Cartea la care țin cel mai mult și care a și primit cele mai multe aprecieri, atât din partea criticilor, cât și a cititorilor, este eseul epistolar scris împreună cu Dan C. Mihăilescu, ”Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, dar aproape la fel de mult țin la jurnalul ”Infrapaginal”. Sunt cărțile în care am devoalat cel mai mult din ceea ce sunt, din experiențele mele de viață, din lecturi, din sensibilități, din bucurii și fragilități.
Cum și când vă dați seama că aveți varianta finală a unei cărți?
Nu de puține ori m-am înșelat. V-am spus care e istoria cărții despre Paul Vasilescu, la fel stau lucrurile în cazul unora dintre volumele de versuri. Din fericire, de câțiva ani încoace sunt mai chibzuit, dovadă că m-am maturizat. Era timpul. Ha, ha! Dar nu cred că poți fi aproape niciodată 100% sigur că ai terminat o carte. Gândiți-vă, de exemplu, de câte ori a revizuit Gabriela Adameșteanu celebrul ei roman ”Dimineață pierdută”. În linii mari însă, trebuie să ai luciditatea de a vedea când s-a rotunjit cartea, dacă au fost ascunse toate cusăturile, dacă au fost duse la capăt toate firele etc.
Spuneați într-un interviu că dintre preocupările dumneavoastră, scrisului îi acordați cea mai mare atenţie. Și totuși, dacă nu ați scrie, care ar fi următoarea cea mai importantă preocupare?
Muzica. După ce am cântat în Hotel Fetish și Toulouse Lautrec, sunt acum într-o formație aflată la început de drum. Nu știu dacă va ieși cu adevărat ceva din asta, dar visez la un album și la câteva concerte. În urmă cu mulți ani era foarte important și desenul. Cine știe, poate că într-o zi mă voi întoarce la el. Măcar pentru a face ilustrațiile unei noi cărți pentru copii.