Menționam, într-un articol anterior, faptul că această criză – provocată de pandemia cu care ne confruntăm și care se răsfrânge, cu multiplele ei consecințe, și asupra artei contemporane – ne oferă, printre altele, prilejul de a reflecta asupra paradigmei neoliberale în care am trăit până acum, excedați de informație, stimulați de concurență, tentați să achiziționăm mai mult decât avem nevoie, contribuind la creșterea continuă economică și influențând, în acest fel, încălzirea globală și schimbările climatice.
Firește că economia actuală scade dacă noi #stămacasă și cumpărăm doar strictul necesar, iar artiștii, fără de care întregul sistem de artă n-ar exista de fapt, sunt, dintre toți actorii care alcătuiesc scena de artă contemporană, cel mai grav afectați. Pe de altă parte tot ei, artiștii, alături de curatori și jurnaliști culturali, înglobând în practicile lor artistice, curatoriale și jurnalistice, comentarii critice la adresa neoliberalismului, sunt printre primii care au conștientizat și au preconizat impactul negativ, declinul și distopia pe care un continuu progres economic le presupune.
Unul dintre acești artiști vizuali contemporani (chiar super-contemporani) – care tratează subiecte precum „tendința compulsivă de a consuma, exuberanța de a performa într-un ritm copleșitor, autodistructiv, transformarea individului într-un subiect narcisic care dezvoltă o relație erotică cu sine și cu societatea”, pentru a folosi un citat dintr-o amplă analiză a activității expoziționale a Centrului Artelor Vizuale Multimedia (CAV) din București, publicată recent de Daria Nedelcu în revista ARTA – este Pandele Pandele.
Implicat în paralel în mai multe proiecte, Pandele Pandele a realizat, din iulie 2018 la CAV, alături de Lucian Hrisav și Ioana Marșic, un program expozițional care chestionează „scripturile culturii consumeriste”, continuând să își dezvolte practica sa artistică în care abordează pictură, post-graffiti, ready-made, CGI (imagine generată de computer) și instalație. De curând, 15 lucrări recente ale sale au constituit selecția primului său solo show de la galeria Mobius din București, intitulat „WTFWJD – What The Fuck Would Jesus Do?”. Vernisată pe 7 februarie 2020, expoziția era inițial programată să se desfășoare până pe 21 martie 2020, însă a putut fi vizitată doar până la instaurarea stării de urgență.
Pentru galeria Mobius am o predilecţie aparte încă din 2016, când aceasta a adus pentru prima dată în România lucrări ale grupului de artiști AES+F din Rusia, un grup marcant, după părerea mea, reprezentat la Viena de către galeria Knoll. Momentan, Mobius s-a adaptat condițiilor de carantină și distanțare socială, recurgând la acțiuni de #takeover pe Instagram sau la alăturarea, împreună cu alte galerii de artă contemporană autohtone, în proiectul online „Exhibition Continues”, care se lansează azi, 20 aprilie 2020.
În cazul expoziției „WTFWJD – What The Fuck Would Jesus Do?”, galeria a optat, în ceea ce privește designul expozițional, pentru un mix între white cube și black box cu accente fetișiste, dacă ne gândim la peretele sau la stâlpul de susținere îmbrăcate în blăniță albă.
Branduri de țigări, băuturi răcoritoare și fast food, cărucioare de cumpărături, ochelari de soare, bancnote și Isuși – toate aceste elemente juxtapuse fără coerență în lucrările lui Pandele ne dau dimensiunea haosului din viețile noastre, care se reflectă și în lume (sau invers).
Faptul că am vizitat această expoziție personală la începutul lui martie 2020, în spațiul fizic al galeriei, nu online, mi se pare acum, retrospectiv, un adevărat privilegiu, astfel că un imbold oarecum nostalgic m-a determinat să scriu această scurtă recenzie târzie.
Ana-Daniela Sultana-Cipariu
