De câteva săptămâni am observat, în mediul digital, numeroase inițiative ale galeriilor, instituțiilor și târgurilor de artă care încearcă să mențină viu interesul publicului pentru arta contemporană în această perioadă de carantină. Atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, este nevoie câteodată de o criză pentru a conștientiza perspectiva de ansamblu, iar pandemia cu care ne confruntăm la momentul de față ne dă prilejul de a analiza și de a reimagina lumea artei și lumea în care trăim.
Astfel, zilele trecute, într-un exercițiu de imaginație pentru un nou scenariu sustenabil și eco, am găsit inspirație la Maia Ștefana Oprea, artistă vizuală din zona supercontemporană (n.1987), cu o practică artistică și cu un stil de viață care se constituie în acest sens ca fiind o adevărată revelație.
Pe Maia Ștefana Oprea am avut ocazia să o cunosc la Vienna Contemporary anul trecut, unde a expus pictură, instalație, obiect și video prin galeria Ann Art din București, care o reprezintă din 2016. Galeria a mizat pe o prezentare individuală și exclusivă a artistei, alegere foarte inspirată, de altfel, având în vedere reacția vizitatorilor și a publicul vienez. O pictură pe pânză de mari dimensiuni (390X510cm) cu titlul „Travailler en solitude” (2018) a fost montată pe latura exterioară a standului galeriei de la Marx Halle, iar piesa de rezistență a fost o bibliotecă-obiect cu titlul „Book Case” (2016), ale cărei componente fascinate relevă chintesența unei practici artistice conceptuale, de orientare Arte Povera: o serie de „tăblițe”, „zercși”, o carte obiect, borcane cu cenușă și praf vegetal, cutii, caiete. Dar să le luăm pe rând: „tăblițele”, aceste „hieroglife ale vieții de atelier”, conțin și imagine (fotografie sau desen) și text (citate) și sunt aplicate pe un suport făcut dintr-un mix de materiale reciclate (coji de oleogenoase, hârtie, plastic, etc.) care dă o consistență și un miros aparte și care te îmbie în a explora mai departe. Tot dintr-un astfel de mix de materiale reciclate sunt realizați și „zercșii”, niște „structuri abstracte de codificare a realității”, pe care îi regăsim atât în bibliotecă, cât și într-un video, în care artista, împreună cu soțul ei Samir Mihail Văncică, de asemenea artist, îngroapă aceste obiecte sculpturale la malul mării, urmând ca, după o anumită perioadă să le scoată din nou la lumină. Cartea-obiect, caietele de schițe și idei, precum și cutiile ce conțin diverse rămășițe de hârtie, subtile elemente ale biografiei personale, sunt un indiciu pentru lecturile variate ale artistei, din care se inspiră.
Mă gândesc oare cât timp a fost necesar pentru obținerea pulberei de petale de flori din borcanele „stivuite” în bibliotecă și îmi e clar că Maia Ștefana Oprea și-a creat un alt fel de relație cu timpul, decât avem majoritatea dintre noi. Poate la consolidarea acestei relații cu timpul a contribuit și faptul că după ce a oscilat o vreme între București și casa de vacanță de la țară, s-a mutat definitiv împreună cu familia sa la Inotești, un sat din județul Prahova.
Acum, la reședința sa permanentă, Maia Ștefana Oprea îmbină această practică artistică inedită cu un stil de viață pe măsură, cultivând în mod sustenabil și eco arta de a trăi și de a crea. Pare idilic; toți avem nevoie de natură, de aer curat și de liniște, iar independența față de formele și sistemele instituționale constituie cu siguranță o despovărare. Totodată însă e nevoie aici și de mult curaj și de asumare.
Ana-Daniela Sultana-Cipariu