Răzvan A. Voiculescu, fotograf, a studiat la Institutul de Arte Plastice din Copenhaga. Este autorul a numeroase albume de fotografie şi scurtmetraje multimedia, publicate de edituri prestigioase. La Humanitas Multimedia i-au apărut albumele: ”Dobrogea- Începutul lumii”, ”Portița- Răscruce de țărm și tărâm”, ”România în fotografii (ne)convenționale”, ”România – ținuta umilă a splendorii”, ”Lumea e ca tandrețea unui nud”. În 2011, a lansat albumul de artă fotografică și scurt metraj “Bucătăria Hoinară”, rezultat în urma a doi ani de călătorii savuroase prin România, iar în 2019 a lansat ”Bucătăria Hoinară se întoarce”. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu fotograful Răzvan A. Voiculescu.
”Bucătăria Hoinară” s-a întors plină de roade, emoții și învățături. Cum a fost, din spatele cortinelor, experiența lansării albumului fotografic pe care îl semnați?
Ca la aproape toate lansările albumelor mele, și de data aceasta am vrut să fac o seară eveniment în care se întâlnesc fotografia, filmul, muzica și acea comunitate pe care am încercat să o creez pe parcursul timpului care urmărește un fel de rost românesc.
Bineînțeles că este o mândrie personală să văd că au răspuns invitației mele de data aceasta peste 750 de oameni și că au „rezistat” circa trei ore cât a durat evenimentul. Organizarea este făcută cu forțe proprii, dar atâta timp cât pui suflet în astfel de evenimente, eventualele greșeli, care cu siguranță apar de fiecare dată, sunt trecute cu vederea de către public.
De această dată, în premieră am prezentat două scurt metraje documentare, unul dedicat socăcițelor și celălalt dedicat bucătarilor invitați cu care am călătorit. Ca și la prima lansare de Bucătărie Hoinară, invitatul serii pentru un scurt concert a fost domnul Nicu Alifantis și a avut loc și deja tradiționala licitație caritabilă, de data aceasta cu obiecte de bucătărie antique găsite pe drumurile noastre, iar suma rezultată a fost donată unei case de copii.
Ați străbătut țara alături de colaboratorii dumneavoastră și ați descoperit ceva despre care unii dintre noi am fi crezut că nu mai există, păstrarea tradițiilor și obiceiurilor în bucătăria românească și folosirea alimentelor ca atribute la realizarea unor ritualuri. Cât din esența spiritului românesc se întrevede astăzi în bucătărie?
Nu știu dacă sunt în măsură să răspund corect sau din punct de vedere sociologic la întrebarea aceasta, deci răspund numai din perspectiva unui fotograf. Bucătăria românească din punct de vedere al locului ei în casă, al încăperii respective, este aproape inexistentă. Cea tradițională mă refer. A identifica încă bucătării autentice, nemodernizate, este un fel de a căuta acul în carul cu fân. Și nu e nici un fel de exagerare căci, efectiv, majoritatea bucătăriilor din zona rurală sunt modernizate, cel puțin la nivel de gresie, faianță, frigider și chiuvetă.
Cu privire la spirit, cred că bucătăria a rămas un fel de ultimă ascunzătoare a ceea ce însemna odată vatra satului, a bucuriei de a fi în bucătărie și de a găti cu ingrediente locale de cele mai multe ori din propria grădină. Și spun ultimă ascunzătoare pentru că, cu cât trec anii, văd cum este inundată de plastic, inox, materiale ieftine și urâte, un fel de modernizare făcută pe genunchi, un fel de lipsă de dorință de a conserva ceea ce este românesc la noi și ne reprezintă, câștigător de cauză fiind un așa zis modernism sălbatic.
Care sunt resursele care vă mobilizează și vă susțin în asemenea demersuri și cât de potrivit vi se pare interesul publicului în raport cu munca și pasiunea pe care le depuneți?
Dacă vă referiți la resursele emoționale care sunt și cam singurele de care dispun, ele sunt asociate cu un fel de nebunie și un fel de obsesie de a mai surprinde și de a mai avea în biblioteca mea de imagini o lume pe cât posibil încă foarte românească până la dispariția ei. Dacă avem curajul să ne uităm la ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani în Europa am putea realiza că ne mătuim noi între noi. Fiecare țară schimbă impresii, stări, emoții, culturi cu țările vecine, se preiau lucrurile care sunt cele facile, sunt cele care nu impun efort și sunt importate în propria gospodărie doar, doar ne vor face viața mai simplă. De fapt e o mare contradicție pentru că această simplitate pe care o căutăm este una falsă, pentru că este una importată, este una care nu este a noastră și undeva în subconștientul nostru o știm. Dar cum toată lumea încearcă sa fie din ce în ce mai eficientă, uită esența lucrurilor sau se raportează din ce în ce mai rar la esența lor.
”Bucătăria Hoinară” aduce nu doar fotografii de poveste, ci și istorii personale tulburătoare. Cum ați reușit să convingeți oamenii din țară să fie ei înșiși în fața reflectoarelor?
Am încercat întotdeauna să mă prezint în fața lor ca un alt om și nu ca un fotograf. Am încercat să le vorbesc limba și să-mi arăt curiozitatea, cât se poate de reală, de altfel, pentru viața lor de zi cu zi. Și-atunci lucrurile s-au așezat cumva, ne-am facilitat de la început comunicarea și ei au simțit că îmi doresc cu adevărat să știu despre ei înainte de a-i fotografia.
Un laitmotiv al proiectului pe care ni-l înfățișați este masa de lucru pe care colaboratorii dumneavoastră au cărat-o în diferite locuri, nu tocmai accesibile. Care este simbolistica acestei mese?
Acest laitmotiv care s-a regăsit în tot albumul este interpretarea mea a ducerii crucii de către Hristos, El fiind obligat să-și sacrifice până și ultimele puteri pentru a ajunge până la locul răstignirii. Făcând o paralelă, acești invitați ai mei bucătari de meserie am dorit să facă un sacrificiu – păstrând proporțiile bineînțeles – și să se chinuie într-un fel cu căratul mesei de la locul unde eram până la locul unde urmau sa gătească.
Sigur că acest aspect trebuie privit cu puțin umor din simplul motiv că nu era musai acest lucru, dar dacă privești din punct de vedere fotografic, vezi că toate încadrările imaginilor unde ei duc această masă în spate te duc cu gândul la marile orizonturi în care undeva, într-o dimensiune punctiformă, bucătarul și cu masa își duc drumul către locul de bucătărie.
