La editura Charmides a apărut volumul „Transparența unui popor de foci”, de Alexandru Ovidiu Vintilă.
În acest nou volum, Ovidiu Vintilă își cantonează poemele în spațiul sever și ambiguu dintre viața intimă și istorie. Tranzitivitatea este văzută ca o Ieșire din carapace: și totul curge / atroce de la bun început / de la facerea lumii încoace. Înterferențele ciudate, labile, oximoronice, căutările fluctuante ale unor maluri, risipirea integrată lent într-un exercițiu autobiografic, fragmentul ca revelație pulsatilă, neterminată, aspră, vie (un perimetru larg cu un aer intim / conturul unei ferestre în altă fereastră / ultimul și penultimul lucru obiecte / decolorate azi noapte) dau textelor o pregnanță aparte. Credem că aceasta este cartea de maturitate a poetului. Un drum bine ales.
Constantin Abăluță
Ceea ce vede-se cu ochiul liber, de la pagina dintâi, aş spune (dacă aceasta, tocmai ea, nu m-ar cam contrazice, totuşi!), este o maximă acurateţe, o concizie, o economie de mijloace, – amintindu-ni-l pe, între alţii, Ungaretti (la care se şi face, în Ceasul morţii, o trimitere expresă). Regimul poeziei lui A. O. Vintilă, poet sever cu sine însuşi, ca şi cu epoca de faţă, este, în genere, o austeritate, una strictă, la antipodul oricărui iresponsabil hedonism şi, implicit, al oricărei gratuităţi, – încât este aproape de mirare când dai, să zicem, peste jocuri paronomastice de genul: „slovă de slavă” sau „steme şi stepe” (autorul destăinuindu-ne, însă, numaidecât că ultima figură nu-i a lui, fiind o reminiscenţă din Cioran). Poate că, azi, dar şi în alte vremuri, onestitatea nu e/ nu va fi fost un plus valoric, un criteriu, aşadar, axiologic al unei opere de artă. Numai că eticul e înglobabil în estetic, în chipul unui stil specific, – ca în cazul artei realiste. Or, tocmai pentru faptul că, îndeobşte, coloritul poeziei vintiliene e unul cvasicenuşiu, chiar searbăd, câte-un apel neaşteptat la insolit sau la mirific poate aduce a subită iluminare, a epifanie. Auzi, atunci, „golul de dedesubt al liftului”, accepţi că viaţa ar putea să fie „o pasăre lungă ca o sfoară” sau că februarie e „o pisică cu picioarele adunate sub ea”; tot astfel cum că „a fi departe” s-ar tălmăci prin „intens/ odinioară/ moartea/ ploaia şi/ fierul” (ceea ce mie mi-i evocă pe celţi, mari meşteri siderurgi!). În principiu, însă, A. O. Vintilă este sobru, chiar eliptic, cu finalurile unor poezii rămase în suspensie şi ambiguitate, – fapt de natură să-l apropie, la răstimpuri, de un Mazilescu: „chiar dacă/ sângele meu/ se va preschimba/ chiar dacă trupul meu” (Mai bine de atât nu poate să plouă). De unde şi importanţa titlurilor vag-extravagante, începând cu Transparenţa unui popor de foci. – Un elegiac, în sinea lui, mai mult decât în poezie (căci elegia, in extremis, este răsfăţul unui lux, dezagreabil, pasămite, lui A. O. Vintilă), acest poet cu totul remarcabil are un singur, pare-se, păcat: într-un context vociferant, fără busolă şi gregar, el e discret, – mult prea discret.
Şerban Foarţă
În imaginarul poetic al lui Alexandru Ovidiu Vintilă, nostalgia foșnește și adevărul e umbra unui copac de carton. Acestui volum intertextual, peste care plutește nimbul discret al acediei, i se potrivește sintagma lui Ungaretti, citată de autor: „Moartea se ispășește trăind”. Însă, din perspectiva lui Vintilă, transcendența ori Ființa este capabilă să tempereze angoasa morții existențiale: nu știm dacă e speranță sau fantasmă, dar imitatio Christi înseamnă să calci peste moarte.
Ștefan Bolea
