Monica Săvulescu Voudouri a absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din București. A emigrat în 1985. Trăiește în Olanda și în Grecia. Înainte de emigrare, a publicat câteva volume de proză la editurile Cartea Românească și Albatros. Până în 1985 a lucrat în teatru. În emigrație s-a reprofilat, devenind specialist în sociologia emigrației, senior researcher în diferite institute internaționale de cercetare. Scrie roman, eseu, poezie, dramaturgie, studii de sociologie. A obținut câteva premii literare în Olanda și România. Publică în România și în alte câteva țări. La Tracus Arte i-au apărut în ultimii ani cărți de proză, poezie și publicistică. Este președinta Societății Culturale Balkania Contemporană și regizor la Studioul de Teatru Profesionist din Diaspora, Atena. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitoarea Monica Săvulescu Voudouri.
De curând ( 25 octombrie 2019) a avut loc lansarea volumului „O lume, două lumi” (Editura Tracus Arte, 2019), cea mai recentă carte pe care o semnați. În ce circumstanțe biografice și geo-politice s-a născut acest proiect editorial? Creatorul, cu viețile sale trăite și imaginate prin cuvânt, nu se află între două lumi?
Prin natura mea, cred că nu sunt prea înclinată spre introspecție. Condiția creatorului? Nu știu, nu pot sau nu vreau să vorbesc despre asta. Mă interesează însă la nebunie lumea în care mi-e dat să trăiesc. Mi se pare fascinantă acestă experiență, pe care o numim viață, dar care, de fapt nici nu prea știm ce este. Și condiția umană – a mea și a celor cu care trec prin lume. Și care este aceeași – naștere, viață, moarte. Se pare că nu conștientizăm deloc acest lucru. Cele “două lumi” din titlu la asta se referă. Un plural, pentru a acoperi multele lumi în care ne segregă datele naturale (biologice), psihologice, sociale. Segregarea, motivele, manifestările și urmările ei, asta mi se pare interesant. Asta mă preocupă.
Profesorul Mircea Martin amintea, în discuția despre „O lume, două lumi”, că scrisul dumneavoastră lasă, uneori, să se întrevadă profesia pe care o aveți. În ce măsură vă influențează, atunci când scrieți, activitatea de sociolog? Sociologia poate (re)forma lumile pe care le percepem și în care, deseori, suntem obligați să trăim?
Da, mi s-a mai întâmplat să mi se reproșeze această aplecare spre social, care m-a determinat probabil să studiez și să lucrez în sociologie și care se simte în cărțile mele. Dar, spuneți-mi mie, care este marele scriitor al lumii contemporane care întoarce spatele socialului? Și când spun acest lucru mă gândesc la marea literatură, la Roth, la Paul Auster, la marii ruși contemporani, la Mo Yan…Pe mine sociologia mă conectează cu oamenii din care îmi concep eroii. Și cu lumea la o scară largă. Am avut norocul să trec printr-o experiență grea de emigrant. Am învățat multe din această experiență. M-a ținut cu picioarele pe pământ. Mi-a priit acest lucru. Or, pământul e mare, în lung și-n lat. Să tot scrii…
Doctorul Veiza este unul dintre personajele cheie ale universului pe care îl creați în cărțile dumneavoastră. Vă atașați de propriile personaje?
Doctorul Veiza e un model social. Marin Preda mi-a spus să nu mă laud că l-am inventat eu, fiindcă pe asemenea personaje le inventează viața. Până la un punct avea dreptate. Doar că modelul oferit de viață a devenit, aproape inconștient, un liant al cărților mele. Apare sub diverse forme, nume, profesii, cam peste tot. Deci nu se reduce la sursă, se amplifică, se diversifică, devine model literar. Da, m-am atașat de acest personaj, el este ceea ce aș vrea eu să fie omul de calitate, omul care gândește moral și a cărui conștiință se bazează pe respectul legilor naturii.
Despre scriitorul Marin Preda amintiți ca fiind nu numai mentorul dumneavoastră literar, ci și o figură paternă predominantă. Ce întâmplare legată de Marin Preda vă amintiți cel mai des?
Am debutat cu roman la Editura Cartea Românească și la debut Marin Preda mi-a spus că am talent. Adică mi-a pus o povară în spate. Am umblat zeci de ani prin lume apăsată de această greutate. Mai sunt încă. E ca-n povestea aceea din biblie, cu talanții. Am mai învățat în acei ani de debut că a fi scriitor e o meserie, o datorie de viață, dacă te-ai pomenit cu talanții-n desagă. Scriitor, spunea Preda, e cel care scrie. E o muncă și se cere să fii muncitor. Am avut ani grei în emigrație, ani în care nu mi-a fost totdeauna ușor să scriu și să public. Ce suferință!
Cărțile dumneavoastră sunt premiate și traduse în țări precum Olanda și Grecia. Cum simțiți că sunt percepute activitățile și literatura dumneavoastră în România?
În România, am o singură dorință: să ajung la cititori. Pe urmă, mă descurc. Am experiența cărților publicate în afara țării, unde mulți dintre cei care mă citesc îmi devin fani. Adică nu toți, vreau să spun numai unii, aceia de care am și eu nevoie, ca să nu trăiesc într-un disconfort psihic și-n singurătate. Nu mi-e frică deci decât de blocarea cărților în rafturile editurilor. Or, fiind departe, nu pot influența în nici un fel acest proces. Mai este ceva: cred că spun despre lume lucruri care în România nu interesează, sau nu se vrea să intereseze. Trăiesc de 35 de ani în străinătate, am o altă percepție a sistemelor sociale, îmi plătesc chiriile din salariu și nu din burse, niște ani am trăit în ghetou. Cred că deranjez percepția colectivă. Și-mi pare bine de asta. De la Radu Penciulescu, regizorul cu care am lucrat o vreme, am învățat că publicul trebuie trezit cu ceea ce se joacă pe scenă, altfel doarme în stal și se mai și bucură c-a venit la teatru.
Ca emigrant ați avut multe provocări pe parcursul traiectoriei sociale și profesionale. Ce v-a motivat și care au fost resursele interioare care v-au ajutat să reușiți într-o perioadă deloc favorabilă țării din care veneați?
Eu cred că m-a ajutat faptul că n-am vrut niciodată, tot în limbaj teatral vorbind, să ies pe scenă în hainele altuia. Am încercat să stau pe locul meu în societate. Sunt și am fost un scriitor român, așa m-am purtat, așa m-am recomandat. Așa sunt premiată când sunt, așa sunt vândută în librării, așa sunt chemată la mese rotunde. Nu mi-am falsificat niciodată biografia, făcând pe victima sau pe eroul. N-o fac nici acum. Apoi: n-am vrut să plac tuturor, că nici mie nu-mi place toată lumea. Nici în țară nu fac asta și …poate de aici mi se trag și ponoasele. N-am spus niciodată ce n-am crezut, numai pentru că spuneau unii sau alții. Sau că te vindeai mai bine, că făceai carieră. Au fost ani când era ușor să faci carieră, era ca la multiply choise, pe subiecte: scrii ce se cere și cum se cere, intri în grilă. N-am făcut asta cât am fost în România, n-am făcut-o nici după ce am plecat, când, după cum vă spuneam, lucrul era la preț. Și, din nefericire, mai este încă. Aici, în România, ca să fii considerat printre cei subțiri, și acolo, ca să fii luat în seamă. Spre deosebire de scriitorii din țară, mie însă îmi este greu. Fiindcă ei oriunde se duc, se duc cu țara în spate. Sunt reprezentanții unei culturi și, buni, răi, cinstiți sau necinstiți, sunt invitați să reprezinte acea cultură. Pe noi, cei din diasporă (am început să am idiosincrazie la acest cuvânt), nu ne invită nimeni, nu ni se deschid canalele de comunicare și promovare. Ceea ce, în sine, totuși nu este mare dramă. Literatura nu se scrie pentru un târg de carte, pentru un premiu, pentru un an, pentru un deceniu. Scrisul trebuie să te facă în primul rând fericit în intimitatea ta. Și să le mai insufle celor câțiva cititori, mulți, puțini, nevoia de-a răspunde la niște întrebări. Care e locul lor în lume. Care e rostul lor pe lume. Mai departe…povestea cu grâul și cu neghina.
