„Proiecţiile şi credinţele noastre creează realitatea în care trăim”

Suzan Mehmet s-a născut la 17 decembrie 1969, la Tulcea. Absolvă, în 1988, Liceul de matematică-fizică “Spiru Haret” din Tulcea, după care urmează cursurile Academiei de Educaţie Fizică şi Sport, încheiate în 1992. În 2011 finalizează cursurile Facultătii de Psihologie – Universitatea „Spiru C. Haret” Bucureşti, apoi cursurile de formare, dezvoltare personală și supervizare în cadrul Asociaţiei Române de Psihoterapie Integrativă Bucuresti. In prezent este psihoterapeut. A fost redactor la cotidianul tulcean “Acum” (1998-2000), reporter/redactor la cotidianul „Jurnalul Naţional” Bucureşti (2008-2009), redactor la “Obiectiv” (2001-2012), director al cotidianului “Obiectiv” din Tulcea, director ICR-Filiala Tulcea. Volume publicate: „Capital de toleranţă /Eseuri”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1998; „Ieri bisect” /Eseuri/. Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1999; „Eul dement” /Eseuri/ . Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000; „Sau nu”/Eseuri/. Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001; „Les Maux au Coeur. Rodez: Le Fil d’ Ariane”, Collection Plume, 2006; „Vortex”. /Roman/. Constanţa, Editura Ex Ponto, 2008; „Sophia”/Roman/. Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2013 si ,,Unii cred ziua, altii cred noaptea,, Editura Tracus Arte Bucuresti, 2018 (cu traducere in limba engleza- Nothingness in pieces-Kindle edition, 2019). Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitoarea Suzan Mehmet.

CV-ul tău nu este doar bogat, ci şi, îmi permit să spun, nonconformist. Ce anume te-a făcut să te îndrepţi, după ce ai urmat cursurile ANEFS-ului, către Facultatea de Psihologie?

Da, cred că de-a lungul anilor am avut un parcurs interesant. Însă, după aproape 15 ani de iubire profundă pentru sport şi performanţă, a venit natural şi preocuparea pentru mine, în ansamblu. Poate că am vrut să găsesc răspunsuri convenabile la unele întrebări existenţiale care mă preocupau încă de când eram copil. Îmi amintesc frica năucitoare pe care o simţeam atunci când mă gândeam la sensul cuvântului „niciodată”. Îl repetam în gând, imaginându-mi trecerea eternă a timpului fără ca eu să mai exist şi mi se părea îngrozitor. Când nu mai puteam suporta senzaţia, fugeam la maică-mea, o priveam intens, înţelegeam că este prezentă şi că nimic rău nu se poate întâmpla. Şi doar aşa, văzând-o că este acolo, lângă mine, mă linişteam total. Cred că ăsta a fost mai târziu germenele gândirii, punctul de plecare spre abstract.

Cred că pasiunea scrisului, cultivată tot de ea, a rămas acolo, undeva, latentă, ca o parte din mine în aşteptarea stării potrivite. Mama mă ajuta mereu la compuneri, pentru că îi plăcea să se distreze povestind nebuniile pe care le făcuse ea însăşi în copilărie. Sau pe care ar fi vrut să le facă. O copilărie tristă, fără părinţi, a cărei durere a sfidat-o toată viaţa, râzând de orice. Aşa că le adăuga printre păţaniile mele, ca să coloreze textul, iar eu mă bucuram, în mod egoist şi uşor necinstit, de succesul aplauzelor din clasă. Dar astfel, plăcerea de-a impresiona prin scris şi prin povestit, a rămas acolo. Practic, am început să jonglez cu imaginaţia, iar literatura a devenit curând pasiune.

Am început să scriu poezie prin clasa a II-a şi să mă afund în taina creaţiei, pas cu pas, vers după vers, idee după idee. Era magic. Îmi procuram astfel orice fel de stare. Pur şi simplu, am descoperit în acest mod puterea propriei mele minţi. Şi n-am mai vrut să renunţ la ea. Iar poezia, cum era şi firesc, mi-a adus mai aproape filosofia.

Deşi CV-ul meu pare un amalgam de chestii aleatorii, toate au legătură unele cu altele şi sunt într-o armonie desăvârşită. În presă am ajuns după ce am dat un concurs. Văzusem în ziar un anunţ care mi-a atras atenţia. Spiritul competitiv mi-a spus că o să câştig şi că trebuie doar să particip. Erau trei locuri disponibile, unul a fost al meu. Aşa a început relaţia mea profundă cu natura umană, în formele ei diverse. Am cunoscut sute de oameni, am scris mult, diferit de ceea ce ştiam deja, am învăţat enorm şi mi-am făcut prieteni pentru o viaţă. Unii nu mai sunt fizic, dar îi iubesc şi acum pentru tot ce mi-au dat.

Peste nişte ani, când presa a trecut de perioada pionieratului şi a libertăţii de opinie, şi chiar nu mai suna atât de bine, în paralel, am făcut Psihologia. De drag. Eram în Bucureşti atunci şi lucram la Jurnalul Naţional.

Aşa că mereu mi-a plăcut să ştiu de ce şi cum. Poate de-aia şi scriu, ca să mă explic.

Eseul şi proza ta au o constantă mistică, un aer care incită şi totodată nedumereşte. În ce măsură vine această amprentă spirituală din experienţe personale?

Pentru mine, viaţa chiar este magică. Asta dacă o spun aşa, simplu. Cu alte cuvinte, însă, ştiu că realitatea e un construct, o chestie total neutră, care devine ceea ce este sau pare, însă doar în amprenta gândurilor pe care le avem şi pe care le alegem.

O să-ţi povestesc ceva încântător. Când eram copil, locuiam într-o casă care avea mai multe apartamente. Vecinul de alături era vaporean şi de câte ori venea acasă, holul comun se umplea cu nişte cutii mari, goale. Fiul lui venea la joacă mestecând gumă sau mâncând o ciocolată, probabil, delicioasă. În comunism, aşa cum ştiţi, astfel de bunătăţi erau o raritate. Într-o noapte mă gândeam ce tare ar fi ca într-o zi să găsesc în acele cutii ceva şi pentru mine. Ceva, orice, oricât de mic… Dimineaţa, după ce ai mei au plecat la serviciu, m-am dus teleghidată spre una dintre cutii, am deschis-o, m-am ridicat pe vârfuri, iar pe fundul ei, într-un colţ, abia zărindu-se, am văzut un pachet mic şi colorat cu pernuţe de gumă. Nu-mi venea să cred! Am răsturnat cutia, pentru că era mai înaltă ca mine şi foarte îngustă, şi am apucat pacheţelul cu mâinile tremurânde. Clar că era un miracol, numai şi numai pentru mine! De-atunci, lumea în care eu aleg să trăiesc este magică. Asta nu mă împiedica să fiu cât se poate de raţională şi pragmatică. Pentru că, nu-i aşa, trăim într-o lume duală, a contrastelor şi a nuanţelor, înadins ca să avem instrumente pentru înţelegerea lumii şi a existenţei.

Care sunt cele mai mari provocări ale jurnalismului de investigaţie şi în ce măsură te-a influenţat acesta să scrii literatură?

Am început să scriu cu mult înainte de a lucra ca reporter, dar, este adevărat, jurnalismul de investigaţii îţi rafinează scriitura. În primii doi ani de presă, când eram arondată doar la Departamentele Jurnalism sportiv şi Cultură, am scos primul volum de eseuri. Apoi, pe parcursul anilor, încă trei, tot eseuri. După câţiva ani de investigaţii mi-am dat seama că povestea „vinde” cel mai bine. Aşa că am trecut la roman. Şi, într-adevăr, mesajul ajunge mult mai bine aşa, cu acest vehicul. Toate cele trei romane au plăcut. Ştiu că sunt poveşti foarte bune, care conţin un pachet complet. Un autor spune în povestea lui cu personaje exact ceea ce gândeşte şi ce experimentează.

În 2018, la editura Tracus Arte, a apărut cartea „Unii cred ziua, alţii cred noaptea”, carte cu care ai obţinut recent Premiul „Constantin Stan” la Gala APLER. Încă din primele pagini, „Unii cred ziua, alţii cred noaptea” stârneşte curiozitatea asupra autorului. „Lucram intens la noua carte, însoţindu-mă de un travaliu ritualic. Aveam nevoie de izolare ca să scot din mine tot şi să dau o anume ordine gândurilor şi ideilor..”. Cum arată „laboratorul” tău de scris?

Da, este al doilea premiu acordat de APLER şi sunt foarte mândră că le-am primit. Nu-ţi ascund că mă bucur ca un copil atunci când cineva îmi dă o distincţie pentru că am făcut ceva care place. Iar ziua aia devine, pur şi simplu, o sărbătoare. Cred că este firesc să apreciem totul, să învăţăm să trăim intens orice formă de comuniune cu ceilalţi. Până la urmă, toţi vrem să rămânem în contact cu câţiva martori inteligenţi ai vieţii noastre, ca să avem senzaţia că existăm şi în concret.

Laboratorul… ăsta arata în toate felurile. Spun asta pentru ca scriu oriunde. Probabil este influenţa anilor de presă. Mă izolez în interior, mă concentrez foarte intens şi plonjez într-o altă realitate, cea pe care doresc să o creez sau să o recreez. Primul roman, Vortex, l-am scris în cinci zile, în redacţie, într-o gălăgie de nedescris. Sigur, scriu şi acasă, în linişte deplină. Scriu plecând undeva, într-o vacanţă programata special pentru asta. Scriu şi notez idei în permanenţă. Unele apar în cărţi, altele sunt doar teme de meditaţie, reflecţie sau pură contemplaţie.

Dar nu pot scrie fără să am un fir roşu, ceva, o idee care să merite să devină coloana vertebrală a unei cărţi. Ca şi cum, ulterior, ar creşte un corp pe ea, pe această coloană. Ador poveştile bine scrise, care te prind şi te transportă într-o lume unde îţi face plăcere să petreci timp. Şi de unde nu te întorci cu mâinile goale.

„Un vis care-ţi aparţine merită slujit, cu toată fiinţa, dincolo de viaţă şi de credinţele ei, ba chiar şi dincolo de moarte”. Te consideri o persoană visătoare? Cât de importante sunt visurile şi proiecţiile identitare pentru un scriitor?

Decodarea visului sau a visurilor care îţi aparţin este o treabă oarecum sofisticată. Pentru că multe idei ne sunt date în mod direct de mediul în care creştem şi ne dezvoltăm, deci le împrumutăm, sau sunt, pur şi simplu, induse de context. După ce afli, se face lumină şi viaţa devine bucurie. Dacă sunt visătoare… Păi sunt psihoterapeut de câţiva ani buni. Ştiu tehnic că proiecţiile şi credinţele noastre creează realitatea în care trăim. Deci da, visez şi îmi place asta foarte tare. Visând, îndrăznind să accesez această zonă a creaţiei, mă compun şi mă recompun permanent.

Pentru un scriitor, este aerul însuşi, pentru ca asta dă autenticitate textului scris. Dar este părerea mea în legătură cu scrisul meu. La alţii nu ştiu cum e.

Care ţi se par minusurile şi plusurile lumii culturale româneşti de astăzi, din perspectiva unui manager cultural care a realizat câteva proiecte importante pentru Tulcea?

În timp, am învăţat să nu mai privesc lumea cu o dublă măsură, ci ca pe un continuum care duce undeva. Aşa am reuşit să duc la capăt toate proiectele culturale în care m-am implicat sau pe care le-am iniţiat. De regulă, fac o echipă de bază şi încep să accesez toate resursele pe care le avem împreună. Am crescut în echipă, deci asta ştiu să fac cel mai bine. Cum spunea un bun prieten, managementul oricărui produs, fie că este cultural sau economic, este o chestiune de bun simţ. Am verificat, aşa este. Din această perspectivă, ceea ce se întâmplă astăzi în lumea culturală românească este măsura valorii şi priceperii pe care am dobândit-o noi, ca societate şi ca indivizi. Pe de altă parte, filtrul personal prin care privim în afara noastră şi care conţine tot ce înseamnă experienţă personală, unică, identitară, dă şi nuanţa în care vedem această lume în continuă schimbare. Şi este bine aşa.