Într-un interviu acordat pentru MoMA în 2010, Marina Abramović povestește despre cum a trecut de la pictură la performance în practica sa artistică și că, dacă ar exista o ierarhie a artei, ar pune muzica pe primul loc, pentru imaterialitatea sa și performance-ul imediat după. Vernisajul unei expoziții este important, desigur, pentru ocazia întâlnirii cu artiștii, curatorul și echipa organizatorică, dar mai ales pentru performance-urile care pot avea loc în deschidere și care rămân pe durata desfășurării expoziției doar sub formă documentară, în cel mai bun caz. De curând, am avut ocazia de a lua parte la vernisajul celei de-a doua expoziții de la Kunsthalle Bega din Timișoara, colectiva cu titlul „lay me down across the lines”, curatoriată de Valentina Iancu, care a inclus în selecția sa artistică două performance-uri spectaculoase. Este vorba despre „Sisu”, un performance realizat de Sasha Ichim, care folosește corpul ca mediu de exprimare artistică și performance-ul Virginiei Lupu, care constă în practicarea unui vechi ritual vrăjitoresc, folosit pentru îndepărtarea fricilor.
Statement-ul curatorial se încadrează într-un discurs feminist academic asumat, cu tente de misticism, aducând împreună narațiuni „din afara logicii hetero-patriarhatului, construite într-un registru al subiectivității, al istoriei personale sau al observației experimentale, abstractizate poetic și politic”[1]. Fie că fac trimitere la vrăjitorie (Virginia Lupu și Hortensia Mi Kafchin), cicatrici (Elana Katz, Sasha Ichim și Yishay Garbasz), vină (Katja Lee Eliad și Ileana Pascalau) sau traume (Elana Katz și Mihaela Cîmpeanu), aceste narațiuni gravitează în jurul conceptului queer de „radical softness” și devin mult mai comprehensibile odată cu parcurgerea catalogului expoziției, conceput sub forma dialogului între curator și artiști. Într-un mod foarte subtil, contextualizarea acestei meta-narațiuni în spațiul expozițional este realizată de lucrările textile semnate de Adelina Ivan, a căror fragilitate contrastează cu „imensitatea monumentală a spațiului post-industrial”.
Demers curajos și necesar, „lay me down across the lines” propune tipuri foarte diferite de practici artistice, chiar și când lucrările expuse tratează aceeași temă. Dacă sculptura Mihaelei Cîmpeanu „Somnul – memoria inconștientă a Holocaustului” (2019), care constă într-o imensă pernă realizată în gips, aduce în discuție traumele trans-generaționale familiale, teoretizate în recentele cercetări revoluționare în domeniu de Mark Wolynn, pentru Elana Katz trauma se constituie în linii crestate pe piept, așa cum vedem în video-performance-ul „Granițe [și] Linii” (2015-2019), care face trimitere la moștenirea dificilă a traumei trans-regionale din spațiul balcanic, în special din fosta Iugoslavie. Totodată, lucrarea Elanei Katz vorbește despre cicatrici, temă pe care o regăsim și la Sasha Ichim sau Yishay Garbasz. Pentru Sasha Ichim, însă, cicatricile nu sunt doar cele două linii rezultate în urma operației de îndepărtare a sânilor, ci și o consecință a disforiei de gen. La Yishay Garbasz cicatricea este provocată pe piele de fierul încins și reprezintă numărul mamei sale, A2867, fără intenția de apropriere a tatuajului de la Auschwitz.
Sentimentul de culpabilitate a inspirat-o atât pe Katja Lee Eliad, în lucrarea sa în ulei pe lemn „Să vină vina” (2007), cât și pe Ileana Pascalău în tulburătoarea sa mască de oțel „Tua culpa” (2019) care amintește de un instrument de tortură din sec. XVI-XVIII, Scold’s Bridle (căpăstrul de fier), folosit pentru a „reduce la tăcere” în mod exclusiv femei. Acceptarea de sine pare a fi numitorul comun al lucrărilor lui Aris Tureac, care vorbesc despre asumarea identității de gen, al steagului Oanei Paula Vainer, care problematizează identitatea în contextul unei duble naționalități sau al obiectelor sculpturale realizate de Smaranda Ursuleanu, care invocă frumusețea de consum capitalist.
Explicit despre feminism narează video- performance-ul „Re-Sistering” (2011) al duoului alcătuit din Alexandra Ivanciu și Anastasia Jurescu și inspirat de Biroul de Cercetare Melodramatică, în timp ce instalația Robertei Curcă propune o genealogie personală a reprezentării feminine. La nivel tematic, istoriile personale din „lay me down across the lines” se aliniază precum planetele într-o hartă astrală, creând aspecte benefice și dând o anume consistență și coerență statement-ului curatorial. Fiecare perspectivă artistică din expoziție impresionează puternic luată în considerare individual și își sporește efectul, citită în cheia feministă cu accente de misticism propusă de Valentina Iancu.
Expoziția poate fi vizitată în perioada 13 septembrie – 13 decembrie 2019 la Kunsthalle Bega, Calea Circumvalațiunii 10, Timișoara.
Artiști: Mihaela Cîmpeanu, Roberta Curcă, Katja Lee Eliad, Yishay Garbasz, Sasha Ichim, Adelina Ivan, Alexandra Ivanciu și Anastasia Jurescu, Hortensia Mi Kafchin, Elana Katz, Virginia Lupu, Ileana Pascalau, Aris Tureac, Smaranda Ursuleanu și Oana Paula Vainer.
Director Alina Cristescu
Director artistic Bogdan Rață
Curator Liviana Dan
Coordonator proiect Andreea Drăghicescu
Grafician Ugron Lajos
Asistenți Ana Maria Szőllősi și Ion Toderașcu
[1] Valentina Iancu, Lay me down across the lines, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2019.
Fotografie și text: Ana-Daniela Sultana-Cipariu
