„Cineva care a aflat ce e dragostea nu mai dă interviuri”

Adrian Suciu (n. 21 decembrie 1970, Năsăud) se descrie ca fiind „haimana culturală, vagabond întru spirit, golan literar. Atît de mirat că are o biografie încît a uitat-o. A scris prea multe lucruri pentru cineva care visează să scrie tăcerea. Dacă n-ar fi publicat cărți și n-ar fi primit diplome, un pîlc de arbori ar mai fi trăit și în ziua de azi. Membru al Asociației Colecționarilor de Cenușă și al Uniunii Compozitorilor de Muzică pentru Surzi. Îndrăgostit fără speranță de Poezie, pe care nu a atins-o vreodată și nu a înșelat-o, nici cu femeile nici cu vinul.” Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Adrian Suciu,  poet și prozator român.

Septembrie 2019 și, contrar previziunilor, se pare că poezia rezistă! Spune-mi, te rog, cum a debutat Adrian Suciu și ce-i sfătuiește pe cei mai tineri care se dedică scrisului?

În toamna lui 1990, proaspăt student la Literele din Cluj, mi-am bătut eu frumos la mașina de scris un tenculeț de poezii și am decis să bat la porțile afirmării sub forma ușii de intrare a redacției revistei Tribuna. Idolul tinereții mele poetice, recte poetul Ion Mureșan, oficia procedurile de debut la onorabila redacție. M-am dus la secretariat, că era singura ușă deschisă și mi-a spus o doamnă simpatică unde are birou Poetul. Am bătut la ușă și Muri a strigat, gros și răspicat: Intrăăăă! Am deschis ușa și am văzut așa: o cameră mare, cu un birou. La birou, stătea așezat însuși Poetul. De fapt, Poetul abia se zărea de după niște teancuri de manuscrise.

-Ce vrei?, a întrebat Poetul, ridicîndu-și privirile spre mine din dosul ochelarilor și a teancurilor colosale de coli A4.

-Știți, scriu și eu poezii…, am îndrăznit a murmura, genunchii fiindu-mi înmuiați de emoție.

-Ai adus ceva?

I-am prezentat, cu mîinile tremurînde, ofranda mea lirică, sub forma a încă unui tenculeț de coli A4.

-Pune-le aici!, a zis Poetul, indicîndu-mi unul dintre teancuri. Am pus foile pe teanc și abia am reușit să mulțumesc, cu gura uscată. Dădeam să ies din birou cînd aud vocea Poetului:

-Ia, stai un pic!

Și au urmat vreo zece minute foarte lungi. Poetul a luat tenculețul meu și a început să citească. Avea un pix în mînă și tot fircălea pe foi. Fața i se tot schimba. Strîngea din fălci și mustăcea. Zîmbea și bodogănea. Pe mine mă treceau sudorile. În fine, termină, se oprește, se uită la mine, zîmbește și zice:

-Mă, tu ești bun! Apari în numărul viitor! Hai,fugi că mai vorbim, că trebuie să dăm revista la tipar!

Așa am debutat eu, în toamna lui 1990, în revista Tribuna și, la ora cinci dimineața, în ziua apariției revistei, eram în tipografia Ardealul, am cumpărat cîteva exemplare din revistă direct de la zețari, care s-au bucurat și ei de bucuria mea, deși ei erau sătui de mirosul de cerneală tipografică proaspătă, care pentru mine, în dimineața aia, era cel mai îmbătător miros din lume.

Mă enervează inclusiv ideea că cineva ar putea să creadă că aș putea să dau cuiva vreun sfat bun, dar pe cei tineri îi îndemn să-și găsească fiecare drumul lui, în viață și literatură și să-și vadă de el!

În 2013 ai înființat Asociația Culturală Direcția 9, dar ești implicat într-o serie de proiecte noi printre care și Observatorul TV. Cum a apărut Observatorul TV, ce se întâmplă acolo și încotro se îndreaptă?

N-am înființat eu nimic! Direcția 9 și toate celelalte proiecte și inițiative sînt rodul muncii unor echipe de oameni pasionați în chip autentic de poezie. Ele toate se vor îndrepta, așadar, în direcția în care vor reuși să le îndrepte cei care le fac. Pentru că eu personal, am spus asta și o să o mai spun, nu-mi asum, în această privință, alt rol decît acela de catalizator, adesea stîngaci și neinspirat al unor energii. Nu mai suport cultura organizațională de tip românesc, în care instituția se confundă cu liderul formal! Instituțiile în care totul se învîrte în jurul șefului, sînt instituții fără viitor! Un lider autentic este acela care construiește o echipă capabilă să funcționeze în absența lui! Oamenii mai și mor și mai și dispar! Se știe că sînt pline cimitirele de oameni indispensabili! Nici Observatorul TV nu este un proiect înființat de mine, ci de Tic Petroșel și Doamna sa, Justina. La acest proiect, în urma unei lungi serii de discuții și dezbateri, cu mine însumi și cu alții, doar am achiesat, realizînd, deja de ceva vreme, o emisiune numită InfoArt, în care am libertatea absolută de a face orice doresc. Construiesc o emisiune dedicată fenomenului cultural și artistic neoficial, o tribună a boemei, un spațiu al comunicării poetice, artistice și culturale neîncrăvățite, un salon al refuzaților, un fel de Curte a Miracolelor spirituală. Audiența emisiunii crește constant și unele dintre ediții sînt preluate și difuzate și de alte canale media. Nu am niciun fel de ambiții de natură socială cu acest proiect, nu aștept de la el altceva decît să fac, în deplină libertate, lucruri care-mi plac și în care cred. O să deschidem, din toamna asta, proiectul Observatorul TV și înspre zona  unui alt fel de divertisment, așa că mă așteaptă o provocare nouă și inedită.  Și, avînd în vedere că refuz categoric să mă maturizez, sînt convins că vor mai fi și altele!

Un alt eveniment ce va avea loc în curând (16 octombrie 2019),  sub egida Direcției 9,  poartă numele „Premiile Ciprian Chirvasiu pentru poezie cu cântec”. Care este cea mai frumoasă amintire care îți vine în minte atunci când spui Ciprian Chirvasiu? Și de ce  „poezie cu cu cântec”?

”Poezie cu cîntec” e un concept pe care l-a ”inventat” chiar Ciprian Chirvasiu, într-o lungă noapte de discuții despre muzică și poezie, doi termeni inseparabili, după părerea lui și după părerea mea. Poezia e muzicalitate chiar și atunci cînd folosește versul alb. Dacă muzică nu e, nimic nu e. Într-o lume în care se cîntă pe texte atît de proaste încît te dor dinții, încercăm să scoatem la lumină, după puterile noastre, un adevăr fundamental: nu există muzică bună decît acolo unde și poezia e bună. Și viceversa. Dar nu sînt dispus să împărtășesc cu publicul amintirile mele fabuloase cu Ciprian Chirvasiu sau cu oricare altul dintre prietenii mei apropiați. Astea rămîn, acum și pe viitor, deliciul discuțiilor cu convivi pe care-i aleg eu. Pot doar spune că mulțumesc lui Dumnezeu pentru anii pe care i-am petrecut alături de Ciprian Chirvasiu și că mă rog să pot contribui la onorarea moștenirii sale spirituale.

Îmi permit să rămân în intimitatea ta și te rog să povestești, pentru cititorii AgențiadeCarte.ro, despre ”Adrian Suciu – Omul Pădurii”. Cum a apărut pasiunea pentru munte și care este cea mai strașnică întâmplare a ”Omului Pădurii”?

Eu am copilărit în munte și, deși m-am adaptat, n-am devenit niciodată un personaj cu adevărat urban. Pasiunea pentru munte, pentru natură, e, așadar, simultană cu apariția conștiinței mele de sine. ”Omul pădurii” este un proiect de maturitate, apărut din dorința de a împărtăși această dragoste pentru natură, dar și o sumedenie de cunoștințe, de la ierburi de leac pînă la tehnici de supraviețuire. Eu cred, știu și spun că omul lipsit de comuniunea cu natura este demn de compătimit precum unul orfan de mamă. Sînt niște ani de zile de cînd proiectul ăsta funcționează: poveștile strașnice legate de el sînt multe. Să nu uităm că tot Omul pădurii te-a dus și pe tine în cel mai înalt punct al existenței tale pe propriile picioare, adică pe Vîrful Ciucaș. În rest, cum nu am avea spațiu pentru toate poveștile astea, una dintre cele mai mari bucurii le am din faptul că am dus mulți copii pentru prima dată în viața lor pe munte. Începînd de pe la frumoasa vîrstă de cinci ani. A lor, nu a mea. Aproape toți copiii ăștia s-au îndrăgostit de munte și mai vor. Am încredințarea că toți copiii ăștia vor deveni oameni mai buni.

Revenind la poezie, te-am auzit de multe ori, în plina desfășurare a unor recitaluri, rugându-i pe participanți să citească „ceva de dragoste”. Ei bine, în încheiere, ce este dragostea?

Nu știu. Încă studiez subiectul. Promit să revin cu răspunsurile după ce le aflu. Oricum, e termenul cel mai încărcat de confuzii și neînțelegere din viețile noastre. Dacă aflu ce e dragostea, le-am aflat pe toate. Cred, însă, că cineva care a aflat ce e dragostea nu mai dă interviuri.