În jurnalul său Tolstoi recunoaște smerit că douăzeci de ani din viața sa au fost închinați vanității și viciilor. Asta începînd din primii ani ai adolescenței sale. Pînă la 14 ani însă, spune tot el, a fost perioada inocenței. Apoi pînă la 35 de ani, Tolstoi s-a umplut de păcate, chiar dacă primise o educație tradițională, în care religia avea un rol cît se poate de important.
Adolescentul nărăvaș, ulterior tînărul vital Tolstoi nu s-a mai sinchisit de învățăturile ortodoxe primite. La fel ca tinerii ofițeri ruși din Război și pace trăiește periculos, preacurvește, face datorii la jocuri de cărți, continuînd astfel cu brio o tradiție din familiile aristocratice importante, cum era și aceea al cărei vlăstar era. Tolstoi se căiește la bătrînețe de păcatele sale, dar dacă în acei douăzeci de ani pe care-i repudiază n-ar fi trecut prin atît de multe, probabil că opera lui ar fi fost cu totul alta.
Dacă nu cunoști viața cu păcatele și cu viciile ei, ca Sfîntul Augustin în tinerețe, n-ai nici motive de căință și nici, mai ales, motive să scrii proză. Decît eventual o proză scorțos-moralizatoare, pe care n-o citește nimeni. Dacă n-ar fi fost aceste două decenii de purgatoriu terestru, cu incursiuni într-un iad pămîntesc al desfrînaților, cu amintirile lor picante, Tolstoi n-ar fi ajuns ceea ce este, la fel cum Dostoievski n-ar fi scris Jucătorul, dacă n-ar fi fost un pătimaș-vicios al ruletei. Nu cea rusească.
În povestirile lui Tolstoi, păcătoșii, în special slujitorii dedicați profesional Domnului, trec prin chinuri morale năpraznice. Prima oară cînd le-am citit, în adolescență, le-am luat în serios. Mai tîrziu le-am pus la îndoială, ca pe niște afaceri mai degrabă personale ale lui Tolstoi cu Bunul Dumnezeu. Căci la bătrînețe, scriitorul descoperă că n-are nevoie de Biserică pentru a intra în relații cu Iisus Hristos. Ba mai rău, că Biserica îl și încurcă în această relație. Drept care Biserica Ortodoxă l-a afurisit.
Dar ce era să facă altceva Biserica, atunci cînd Tolstoi susținea că n-are nevoie de intermedierea ei, ca el să-l poată contempla pe Hristos? Aici, cred că Tolstoi a comis un hybris. A vrut să-și înființeze propria lui credință, cu eventuali discipoli printre cei care-l vizitau la Iasnia Poliana. Îmi place să cred că atunci cînd Tolstoi a fugit de acasă, incognito, fugă de la care i s-a tras și moartea, a plecat de acasă ca un soi de propovăduitor rătăcitor al propriei sale religii. Alții însă ar putea susține că de fapt Tolstoi a căzut victima unui acces de demență senilă. Și ar fi greu să-i contrazicem.
Cristian TEODORESCU
