Bienala de Artă de la Veneția, cea mai longevivă și mai veche bienală internațională de artă rămâne, în ciuda criticilor apărute tot mai des în ultima vreme, un reper pentru artiști, curatori, jurnaliști culturali și colecționari de artă de pretutindeni. Pregătindu-mi vizita de anul acesta la importantul eveniment, recapitulam în minte lucrările expuse ediția anterioară la Giardini și primul pavilion național care mi-a venit în minte a fost cel elvețian, a cărui piesă de rezistență a fost filmul semi-ficțional de 30 de minute „Flora” (2017), realizat într-o manieră documentară de duo-ul artistic alcătuit din Teresa Hubbard și Alexander Birchler. Într-un mod foarte subtil, „Flora” și-a propus să investigheze refuzul constant al lui Alberto Giacometti de a reprezenta Elveția la Bienala de la Veneția, reușind, însă, altceva, și anume să coaguleze un discurs narativ biografic nou, dezvăluind o poveste uitată sau trecută cu vederea de către biografi sau istorici de artă, cea a artistei Flora Mayo.
Despre Alberto Giacometti se știe că nu a expus niciodată la pavilionul elvețian de la Veneția, din Giardini, pavilion pe care fratele său, Bruno Giacometti, îl realizase în 1952. Apropiat al suprarealiștilor, Giacometti a locuit la Paris, unde a legat numeroase prietenii cu personalități intelectuale ale vremii: Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Samuel Beckett, Paola Carola-Thorel, René Crevel, Georges Bataille, Michel Leiris, René Char sau Eli Lotar, aflându-se într-un schimb continuu de idei și influențe. Dar cine este Flora, protagonista instalației video, care face obiectul prezentului articol și ce rol a avut ea în viața lui Giacometti? Flora Mayo, așa cum reiese din cercetările întreprinse de Hubbard și Birchler, a fost o artistă americană, care a venit la Paris între 1925 și 1933, pentru a studia și practica sculptura, prilej cu care l-a cunoscut pe Alberto Giacometti la Académie de la Grande Chaumière. Punctul de plecare al cercetării îl constituie o fotografie care îi arată pe cei doi, Alberto Giacometti și Flora Mayo, alături de un bust al lui Giacometti, realizat de Flora. Acestei piese, împreună cu toate celelalte lucrări realizate vreodată de ea, i s-a pierdut urma, astfel că singura dovadă a moștenirii sale artistice a rămas practic această fotografie. Giacometti de asemenea realizează un portret al Florei Mayo, în 1926. În 1933, Flora părăsește Parisul pentru a se reîntoarce în Statele Unite, unde dă naștere fiului său, David. Personaj cheie în filmul „Flora”, David Mayo, în vârstă de 81 de ani la momentul filmării, își reconstituie imaginea mamei sale, Flora Mayo.
Ceea ce acest demers aduce nou este, pe lângă descoperirea unei impresionante povești de viață corelată cu cea a lui Giacometti, faptul că artistul constituie aici contextul, nu obiectul expunerii. O altă noutate constă în selecția, în 2017, a unui curator, Philipp Kaiser, pentru a reprezenta pavilionul național elvețian și nu a unui artist.
Lui Giacometti, unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului trecut, îi sunt dedicate frecvent expoziții în muzeele și galeriile din întreaga lume. Chiar luna aceasta s-a încheiat la Muzeul Prado din Madrid expoziția „Giacometti in the Museo del Prado”, care s-a desfășurat în perioada 4 februarie – 7 iulie 2019. Și aici Giacometti a reprezintat mai de grabă un context curatorial: acesta nu a fost niciodată în Spania, însă, în 1939, a vizitat „Chefs-d’oeuvre du Musée du Prado”, o mare parte a colecției Muzeului Prado expusă la Geneva în timpul Războiului Civil Spaniol; selecția aduce împreună lucrări semnate de Dürer, Raphael, Tintoretto, El Greco, Goya și Velázquez, unii dintre pictorii favoriți ai lui Giacometti și este concepută ca o vizită imaginară postumă a artistului prin muzeul Prado.
Ana-Daniela SULTANA-CIPARIU
