Ce e și ce face un redactor de carte? Pînă în anii nouăzeci, doar debutanții care se duceau cu un manuscris la editură își puneau această întrebare. În ultimii ani însă am auzit atîtea păreri bizare despre această meserie, încît cred că e cazul pentru niscai precizări.
Redactorul de carte e acea persoană care primește manuscrisul acceptat de editură spre publicare. La editurile mici, redactorul de carte e și cel care avizează publicarea cărții. La editurile mari circuitul e mai complicat, în funcție de felul în care sînt organizate aceste edituri. Nu intru în amănunte, dar după ce manuscrisul e considerat publicabil e transmis unui redactor de carte.
Pînă în 1990, manuscrisele erau date spre lectură și unor referenți externi, de obicei critici literari, care își dădeau cu părerea în scris despre ele. Aceste referate nu erau aduse la cunoștință autorilor. Conțineau atît opinii despre valoarea literară a manuscrisului, cît și semnalări despre eventualele „derapaje ideologice” ale autorului, care puteau merge pînă la recomandarea nepublicării manuscrisului. Ceea ce însemna că referenții făceau și o cenzură preventivă a manuscrisului. După aceea, editurile trebuiau să găsească motive pentru a-l anunța pe autor că nu-i pot publica textul. Sau să-i ceară să taie din manuscris ori să modifice paginile cu „derapaje”, la pachet cu observațiile despre scăpări stilistice și defecțiuni de construcție.
După ce manuscrisele treceau pe la referenți, unii redactori de carte nu se mai oboseau să citească textele, ci discutau cu autorii despre paginile care trebuiau eliminate și despre eventualele scăpări literare. De-abia după ce rezolvau chestiile astea cu autorii, trimiteau textul la corectură, dacă era cazul. Dacă nu, autorii mai nerăbdători să afle verdictul editurii erau duși cu vorba, uneori ani de-a rîndul, pînă cînd li se spunea, dacă li se spunea, că textul era nepublicabil și redactorul le punea manuscrisul în brațe.
Cristian TEODORESCU
