Chiar dacă arta digitală are o istorie relativ recentă, aceasta a căpătat încă de la primele sale manifestări recunoaștere în rândul practicilor artistice new media, reușind să ajungă într-un timp foarte scurt în atenția celor mai inovative spații expoziționale și a celor mai consacrați artiști contemporani precum Marina Abramović, Jeff Koons sau Olafur Eliasson care, identificând potențialul ofertant al acestui mediu de exprimare artistică, au început să experimenteze cu realitate virtuală, augmentată sau mixtă. Potenţialul radical în ceea ce privește experiența artei digitale constă în faptul că aceasta nu se rezumă doar la a privi lucrarea de artă, ci deschide o gamă largă de noi posibilități interactive și participative: aplicații special dezvoltate pot oferi vizitatorului mai multe informații despre proiect sau despre autor, artistul poate fi prezent prin intermediul unei holograme, trăsăturile fizionomice ale vizitatorului pot fi captate și utilizate în lucrarea per se, etc.
Luna martie a acestui an a adus în atenția publicului bucureștean două expoziții de artă contemporană care explorează mediul digital: „The Resolution will be Supervised” a grupării Pastila Roz, deschisă în perioada 21 martie -16 aprilie 2019 la Atelier 030202, și cel mai recent proiect One Night Gallery, organizat pe 30 martie 2019 la Casa Monteoru, expoziția „Love” a ilustratoarei Ana Bănică (a nu se confunda cu artista vizuală Ana Bănică, ale cărei lucrări sunt expuse, până pe 7 aprilie 2019, într- „O retrospectivă din dragoste”, curatoriată de Ioana Ciocan la ARCUB).
Am avut ocazia să vizitez mai întâi expoziţia de la Atelier 030202 a celor de la Pastila Roz, unde privitorul, ajuns în faţa instalaţiei „Proof of Gallery Life”, este scanat și invitat să contribuie la „o bază de date facială”, având posibilitatea să vizioneze participarea sa în acest demers. Ulterior am experimentat la Casa Monteoru din Calea Victoriei nr. 115 „Transferul de stil artistic”, ce presupune folosirea în timp real a inteligenţei artificiale pentru prelucrarea live a înregistrării video, imaginea vizitatorului fiind și în acest caz prelucrată.
Ambele proiecte explorează relaţia dintre tenhologie şi artă, juxtapunere care nu a schimbat doar modul de producţie a artei, ci şi felul în care arta contemporană este percepută, experimentată şi diseminată în media, constituind un bun studiu de caz pentru rolul pe care privitorul îl are în arta digitală. Ceea ce reușesc de asemenea ambele proiecte să evidențieze – unul chiar prin discursul curatorial, celălalt prin asocierea cu un sponsor care se întâmplă să fie lider pe piața vânzărilor de smartphone – este dependenţa de tehnologie, nu doar a artei digitale, ci şi a noastră, a utilizatorilor, care vine la pachet cu un cost pe care suntem dispuşi să îl plătim prin contribuţia noastră la varii baze de date. Întrucât raportul dintre artă şi tehnologie este întotdeauna relativ, atenţia trebuie îndreptată (nu doar în cazul celor două proiecte menţionate) către mesajul transmis, către argumentul curatorial, către contextualizarea demersului, altfel, orice eveniment monden care strânge un public numeros şi diversificat şi care pune la dispoziţie infrastructura tehnologică necesară poate fi numit expoziţie de artă digitală.
Ana-Daniela SULTANA