2 APRILIE 2019. Se împlinesc 110 (una sută zece ani) de când sufletul Principesei ELENA CUZA, născută Rosetti, s-a înălţat către înaltul nemuririi.
A fost Prima Doamnă a Principatelor Unirii. A fost un suflet cald, calm şi generos. A lăsat în urmă-i amintiri frumoase. Nimic nu i se poate reprosa acestei fiinţe care:
A înflorit din iubire
S-a frânt din iubire
A înflorit din iubire
S-a umilit din iubire
A iertat din iubire
S-a jertfit din iubire
A jelit din iubire
S-a purificat prin iubire.
E drept, de-a lungul timpului s-au ţesut multe poveşti despre Doamna Elena Cuza. Personal, iubesc poveştile, dar accept doar realitatea ca model demn de urmat.
Şi întorcând paginile acelui trecut, vă propun să reînviem zorii anului 1909, când juristul Alexandru Lascarov-Moldovanu (cunoscutul scriitor), însoţit de primarul comunei „Cuza Vodă”, Zamfir Crăciun, şi de învăţătorul Ion Şerban, au decis să plece la Piatra-Neamţ, să se sfătuiască şi să ceară ajutorul Doamnei Elena Cuza.
Era 28 ianuarie 1909.
Scrie Alexandru Lascarov-Moldovanu:
„În plasa dată mie spre oblăduire se găsea a fi şi un sat care purta numele celui dintâi domnitor al nostru, Cuza-Vodă. Satul n-avea local de şcoală. Învăţătorul ţinea lecţiile într-o căsuţă pitită, tristă şi întunecoasă”.
Aşadar, conveniră ridicarea unui locaş pentru şcoala din sat. Toată suflarea satului s-a mobilizat. Dar era nevoie şi de binecuvântarea Doamnei Elena Cuza!
Cei trei ştiau prea bine că Doamna Elena Cuza este bolnavă, dar mai ştiau că rostirea numelui „Cuza Vodă” are rezonanţă de sfinţenie – şi nu li se va refuza întrevederea.
Şi nu s-au înşelat. Defel. Doamna îi primeşte, consemnează autorul, undeva, pe „strada Roznovanu, în casa Bacalu”. Reprezentanţii covurluieni se înclină cu veneraţie în faţa „Domniţei”, impresionaţi până la lacrimi de simplitatea princiară.
În mod cert, nu vor fi uitat, în veci, „ochii aceia duioşi, mândri şi limpezi ca în vremea tinereţii”, deşi distinsa Doamnă a Ţării Principatelor de odinioară, avea acum – 83 de ani – şi urmele unei profunde suferinţe.
„Vă dau şi eu obolul meu pentru şcoala din Cuza-Vodă”. O mie de lei. Acesta a fost darul Marii Doamne. Pentru Şcoala ce va purta numele „Cuza Vodă”.
Asemenea, dragilor de mileniu al treilea, nu avem voie să ştergem din memoria acelora care doar citesc pagina aşternută de scriitorul cu origini covurluiene, acest îndemn, pururi treaz, al Doamnei Elena Cuza:
„Orice ar veni asupra capetelor noastre şi oricâte valuri s-ar abate, noi să strigăm mereu: <Trăiască ţara şi neamul nostru>!…”
Vocea blajină care a rostit acel „Trăiască ţara şi neamul nostru!” , chiar dacă s-a stins peste câteva luni, mai precis, la 2 aprilie 1909, ea se cuvine să tresalte, acum, în inimile noastre, cu mai multă subtilitate – ca oricând!
Am această convingere că suntem datori – ca fiecare dintre noi – mari sau mici, puternici sau slabi, inventivi sau mai puţin inventivi – să aşezăm o cât de minusculă cărămidă la temelia satului de unde ne-au răsărit, iniţial, viţele. Şi – grijă pentru Limba Română şi valorile Româneşti! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!
Livia Ciupercă
