Sulina este un loc de citit, un loc cu urme, cu frânturi de nimb, cu părți de poveste. Asta dincolo de faptul că această limbă de pământ, cel mai estic teritoriu românesc, este frumos în sine. Filip Brunea Fox, cel care a pus bazele reportajului literar în România, descrie succint Sulina, în revista „Realitatea Ilustrată” (numărul din 3 iunie 1934), astfel: „Întâi e Dunărea. La cinci metri distanţă de mal se desfăşoară paralel cu canalul un rând lung de case cenuşii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Şi apoi, la fel aliniată şi silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lăţime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de ţânţari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt şantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea”. Lucrurile nu sunt, nici azi, mult schimbate, doar că s-au mai adăugat două-trei străzi, comuniștii au pușcat niște blocuri gri (acum urâte și neîngrijite), exact pe faleză, apoi avem frumoasa biserică, ce a mai rămas din hotelul „Camberi”, ce a mai rămas din casa lui Jean Bart (scriitorul Eugeniu P. Botez), iar „pe malul dimpotrivă”, ca un hoit, stau resturile șantierului naval și ale fabricii de conserve. Sulina este azi o localitate fantomă, un loc marginal, trist și părăsit, lăsat de izbeliște. Nu a mai rămas din ea decât povestea, poveștile! E mult, e puțin?! E suficient pentru o renaștere?! Povești peste o natură frumoasă (Dunărea și marea!) – ar putea fi asta o formulă pentru începutul unei noi vieți? Sunt sigur că Angela Baciu crede că da. Cu un ochi rafinat și cu gust pentru exotic, așa cum spuneam, e loc de citit urme, e soare, liniște, vânt, ape, astfel că e ideal pentru melancolii și imaginație. De altfel, deja sunt destui oameni, naturi sensibile, care vin aici pentru astfel de exerciții de reverie, care caută dincolo de jigăreala ei de azi, Sulina veche, Sulina cosmopolită. Cu ceva efort administrativ, ministerial poate (turism&cultură), acest loc ar putea redeveni Europolis, invadat de artiști și poeți, ar fi, poate, un altfel de Balcic.
Povestesc despre Sulina pentru că volumul Angelei Baciu este despre acest loc, pentru că ea încearcă să scoată la iveală inima Sulinei, pentru că fără acest fond de nostalgie și de viață trecută, fără disperarea că toate astea se pot pierde, nu înțelegi profundul și poeticul demers al acestei doamne. E ca și cum nu ai avea potențiometru, ca și cum ți-ar lipsi poziționarea corectă, adecvarea. E musai să intri în duhul lucrurilor!
…atunci să revenim! Sunt multe straturi umane pe aceste pământuri: tracii cimerieni, grecii, romanii, bizantinii (anul 950, prima mențiune), turcii ș.a.m.d., dar perioada de glorie a Sulinei coincide cu perioada de funcţionare a Comisiunii Europene a Dunării, adică 82 de ani (1856 – 1939). Odată cu stabilirea ei aici, Sulina devine, dintr-un amărât sat de pescari, terorizat de bandiți, un oraș cosmopolit, cu „vile cochete, cu iederă pe ziduri şi flori de glicină la poartă” (mai dă mărturie despre aceste construcții palatul fostei Comisiuni Europene a Dunării, construit în anul 1900, mândru ca reşedinţa unui guvernator din colonii), cu o aglomerare umană în care întâlneai salahori și amirali, pescari și prințese, funcționari și lupi de mare, dar mai ales, tot felul de nații și limbi (ca o mostră de turn Babel): greci, români, ruşi, armeni, turci, austro-ungari, evrei, albanezi, germani, italieni, bulgari, englezi, francezi, polonezi etc… La sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul avea 50.000 de locuitori de 27 de naţionalităţi. Se găseau 1200 de case, 70 de întreprinderi din domeniul navigaţiei şi al reparaţiilor navale, „154 de magazine pentru oameni de condiţie bună, 56 de cabareturi pentru marinarii sosiţi din lumea întreagă“, dar și două şcoli greceşti, două româneşti, una germană, una italienească, „o şcoală de arte – în franceză – pentru tinerele fete“,o şcoală evreiască şi un institut britanic de marină. „Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor”, scrie Jean Bart și „numai în miezul zilei portul era mort, sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormita moleşită.”, în rest, totul pulsa, oamenii se bucurau, sufereau, se iubeau, cântau, își duceau viața de zi cu zi. Odată cu anul 1939, odată cu reducerea prerogativelor Comisiunii Europene a Dunării, oraşul Sulina îşi pierde statutul internaţional trecând sub autoritatea României. Apoi vine, din nou, războiul și bombardamentele sovietice distrug până la 80% din zestrea patrimoniului cultural. Se poate spune că în ziua de 25 august 1944 se semnează actul de deces al pitorescului oraș. Au mai rămas câteva clădiri ancoră și cimitirul maritim.
Ciudat este că principala sursă de povești tulburătoare este chiar locul acesta, în care odihnesc cuminte oameni de atâtea naționalități, creștini, musulmani, evrei. La început, aici au fost înmormântaţi soldaţi din războiul Crimeii, pe piatra lor fiind menţionate numele portului şi al navei, apoi au venit restul. Într-o plimbare, citind epitafurile vezi déjà cum se desprind poveștile… aici odihneşte grecul Ghiorghios Kontoguris, născut la Kefalonia, mort la 25 martie 1871, chiar de Ziua Internaţională a Greciei, la doar 33 de ani, pirat “de uscat”. Dincolo îşi doarme somnul de veci fiul amiralului britanic Parker, împuşcat de piraţii de pe Dunăre, prin 1826. Dincoace, sunt doi îndrăgostiți, William Webster (25 de ani), ofiţer secund al navei Adalia şi logodnica sa, Ann Margaret Pringle (23 de ani), morţi cu doar câteva luni înainte de căsătorie, în 1868. În timpul unei plimbări romantice, pe 21 mai, când marea era învolburată, ea a căzut în Dunăre, iar el a încercat s-o salveze. S-au înecat amândoi. Aici e Izabella John Robinson, și ea a murit înecată. A căzut atunci când nava pe care se afla a intrat în tangaj. Nu a mai putut fi scoasă din apă la timp, crinolina și dantelele au tras-o la fund. La Sulina o aștepta viitorul logodnic. Mai încolo e mormântul prinţesei Ecaterina Moruzi. A murit înecată căzînd într-o copcă. Alexandru Cuzulov, a murit înecat și el, de Bobotează, în 1927, încercând să prindă sfânta cruce. Gerson Marcu a fost „împuşcat de rei făcători”, în 1901. Și tot așa, morminte lângă morminte, oficialități, funcționari, ofițeri, pescari, bărbați și femei, unii de moarte bună, alții de moarte rea (epidemii, accidente, crime).
Ei bine, cum să nu fie o astfel de atmosferă pasta unui poet? Cum să nu te faci cutia de rezonanță a acestor bucăți de viață? Cum să nu fii mesagerul acestor iubiri? Și Angela Baciu face minunat asta. Se face purtătoarea lor, devine însărcinată cu ele. Le preia, le mângâie, le aranjează, le cizelează, la unele dă lustru, pe unele pune nisip și alge și apoi ne livrează o colecție de miniaturi foarte bine făcute.
Tablouri mici cu emoție inclusă, cu timp vechi stârnitor de reflecție despre condiția umană, despre fugit irreparabile tempus și vanitas vanitatum.
Ba, Angela face mai mult: dă liber gândirii poetice și, simțind o legătură pentru cei mai mulți obscură, face un gest poetic maxim: înfiază un hotel, Hotelul „Camberi”, azi părăginit, lăsat muribund, altădată spațiu al luxului, locul unde se aduna protipendada vremii de glorie. Acestă suprapunere dintre cimitir și hotelul părăsit este o deosebit de ingenioasă cheie, căci ce este un hotel părăsit dacă nu un cimitir și ce este un cimitir dacă nu un altfel de hotel (mai ales când crezi în înviere)? „Camberi” devine, astfel, locul de întâlnire al stafiilor, fiecare cu povestea ei, cu pasiunea și cu lecția aferente. Nu e greu să ne imaginăm că cei ce odihnesc în cimitir au fost și ai hotelului, metaforă a vremelniciei. Înfierea hotelului are însă o bătaie mai lungă: nu este doar pretext pentru redarea poveștilor, pentru poem-izarea unor secvențe de viață intensă, ci este și încercarea unei poete de a da o viață mai lungă unei clădiri pe care autoritățile o lasă mișelește să cadă. Trecerea acestei clădiri în literatură îi asigură măcar povestea, poveștile. Pentru că atunci când lași un loc să moară, nu se prăpădește doar o construcție ci sunt ucise, odată cu ea, poveștile ei. Aceasta este crima cea mai mare. Construcția este doar o ancoră, doar rampa de lansare a imaginației.
Pentru Angela Baciu, poetul nu este doar un profet, el este, adesea, un medium, poate vorbi cu morții, îi poate scoate din moartea uitării. El are un timp lax, elastic, fâcând treceri rapide între azi și ieri (un ieri în straturi, secolul XIX, începutul de secol XX, dar și anii 70-80). Uneori nu doar redă, esențializând poetic, povești, ci le și probează așa cum ai proba o haină, o fericire. Altădată face treabă de mozaicar strângând și refăcând nume și amintiri, ciob cu ciob, cu conștiința că memoria este partea cea mai importantă a unei identități, mai ales când „ întunericul nu se dă deoparte” (pagina 32). De aceea poetul, crezând în puterea de înviere și de contagiere a scrisului, ne pune poeme pe ochi ca și cum ne-ar pune lentile noi. „Să îți pui lentile noi / că tu nu vezi nici înainte, / nici înapoi” (pagina 76).
Stilul celor 52 de poeme din „Hotel Camberi” este minimal (pentru a evita siropurile), dar cald și aureoral. Scrisul este concis, foarte bine arcuit, cu mici ironii și referințe livrești („unde sunt / peștii de / altădată”, pagina 37). Prin miza sa și prin puterea evocatoare este, indiscutabil, o carte mare.
La lansarea cărții, care a avut loc la Brașov, vineri 23 martie 2018, în cadrul cenaclului „Tiuk” numărul 102, am spus că acest volum ar trebui să devină lectură obligatorie pentru autoritățile din Sulina și din întreg județul Tulcea pentru ca decidenții aceștia să priceapă ce responsabilitate au și față de morți și poveștile lor de care Sulina este, încă, mult îmbibată. Să priceapă că având grijă de toate astea și viața viilor poate crește pentru că ce este un loc fără poveștile lui?! Apoi nu sunt ele cele care atrag, nu aduc ele viață și curioși? Dacă este adevărat că „frumusețea este în ochii celui care privește” atunci este obligatoriu să renaștem poveștile! E obligatoriu să îngrijim locurile ancoră! A îmbrăca frumos un loc cu poveste, e ca și cum îmbraci frumos, cu metaforă, o iubire! Sulina nu este doar o destinație cu o natură generoasă, exotică, „un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre” (Jean Bart), ci este/poate fi, mai ales, un loc al poeziei cu „dunărea umflată și grasă / ca burta unui pește” (pagina 9), unde „mirosul de pește împrăștie norii” (pagina 8), unde stafiile, încă, la hotel și în cimitirul marin, spun povești.
Îi mulțumesc Angelei Baciu pentru acestă carte care stârnește, pentru acest adevărat ghid poetic al Sulinei (obligatoriu pentru oricine vizitează orașul!) și o rog mult să înfieze măcar un singur hotel și de la Băile Herculane! Reverență!!!
sursa: Revista literară LIBRIS nr. 7 (3-4/2018), pagina 37
Copertă carte: foto Simona Andrei
Laurențiu-Ciprian Tudor
