Când vezi o pisica de Chesire nu îi priveşti de fapt decât zâmbetul. Şi zâmbetul poetei Angela Baciu este remarcabil, l-am detectat într-o seara chiar şi la Sulina, despre ale cărei istorii ne scrie acum, i-am văzut zâmbetul de pe partea cealaltă a Străzii 1, stradă cu numere ca la americani, pe unde treceam fără să bănuiesc surpriza de a o întâlni tocmai acolo, în Europolis. Cred că stătea acolo, zâmbind bine, anume ca să se înţeleagă cât mai frumos cu cartea sa…
Cu zâmbeul său-magnet, poeta momeşte, precum strigătele sirenelor, pe iubitorii clipelor generoase, pe cei care „şurubăresc” fără tupeu la micile monumente de hârtie vârstate cu înţelesuri din cerneală. Poeta Angela Baciu are vechime în scris şi debuta deja publicistic în ”Amfiteatru”, în 1987, într-o vreme în care, partea bună a vieţii literare, nu se admiteau nici măcar puţine greşeli de tipar şi, în astfel de reviste, nu se îngăduiau improvizaţii literare.
Viaţa ca turneu literar, pe care poeta o practică, bărbăteşte, de ani şi ani, prin oraşe bine luminate, în Capitală, în cercuri selecte, ori blânde paradisuri provinciale din ţară, merge şi prin străinătate, respectându-şi astfel, cu trudă, „arma” scrisului. Acest periplu continuu, în care o carte „se vede” cu publicul, mereu pentru prima oară, de mai multe ori, este o descoperire a neobositei poete gălăţence, care este de admirat tocmai prin modul în care îşi promovează cărţile, precum aceasta, prin ţară. De parcă le-ar creşte, le-ar antrena şi le-ar da la Facultatea Cărţilor…
A cam dispărut la noi instituţia prezentărilor de carte-turneu, a cam dispărut şi istorica instituţie a lecturii publice, onorată la vremea lor de scriitori mari precum Dickens, întreprindere firească şi astăzi în tot Occidentul…
Ca un revolver d-ala vechi, cu butoiaş, cu patul placat cu sideful Poeziei, şi lansările Angelei Baciu se rotesc, se tot se rotesc, ”foc cu foc”, în oraşe mari şi mici. Şi aceasta înseamnă – puteţi să vă imaginaţi! – un efort fizic şi o încercare de suflet cu repetiţie, o reîntâlnire cu emoţia, cu ochii şi urechile unui public mereu nou, pentru care trebuie sa ai „muşchi” de Sisif, nu glumă! Un Sisif itinerant, care nu-şi scapă rostogolul din mână!
În 1994, Angela îşi scotea prima sa carte de versuri şi de atunci nu s-a mai oprit. A scris apoi şi proză, şi interviu, a încercat până şi o dramaturgie specială.
Chiar în anul Revoluţiei, poeta primea premiul pentru poezie la festivalul-concurs de muzică tânară ”Baladele Dunarii”, fondat la Galaţi de fratele meu, Florin Doru Cilinca, directorul Clubului Tineretului – altă instituţie de cultură care a pierit în anii de după… Poeta primea apoi chiar Premiul de Onoare al Festivalului de poezie ”Lucian Blaga”, în ´94, şi tot atunci era premiata la Sighetul Marmaţiei, la Festivalul de poezie ”Nichita Stănescu”. Urmau premiul Gazetei de Transilvania şi, atenţie, Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, pentru „cel mai bun volum de poezie”, volum postfaţat de regretatul Laurenţiu Ulici.
A scris despre poezia sa chiar academicianul Mihai Cimpoi, au scris poeţi şi cunoscuţi critici literari precum George Vulturescu, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Constantin Trandafir, Radu G. Ţeposu, şi alţii.
A publicat în multe reviste din România. Apare, alături de buni declamatori şi oameni pe note, în adevărate spectacole de poezie şi muzica, pe care, de obicei, chiar ea le organizează şi invită lume. Ea dă cu generozitate speranţe celor din jur, poeţi buni, bunicei şi autori aspiranţi, de toate vârstele, care au doar nevoie de un sprijin, de o familie literară pe care o găsesc de-a gata la Casa de Cultură a Sindicatelor din Galaţi, unde poeta organizează întâlniri de suflet şi evenimente scriitoriceşti calde, dar şi ateliere educationale si de asistenţă socială, pentru copii nevoiasi, de exemplu, ori cluburi creativ-sociale pentru vârstnici, inventează evenimente cu nume speciale şi atmosferă de bon-ton, ori strânge fonduri pentru campanii umanitare şi câte nu mai face.
Angela Baciu a publicat şi mai multe volume de interviuri cu personalităţi literare marcante, de la regretatul prieten al Galaţilor Fanuş Neagu ori Nicolae Manolescu, la Norman Manea, Ana Blandiana sau Nora Iuga, de care o leagă o vastă prietenie, un lipici de suflet, soldată şi cu scrierea unor volume ”în două”, inclusiv unul de teatru…
”Hotel Camberi” rămâne o carte de versuri neaşteptată, aparte în lirica ei, dacă nu ţinem cont de senzuala „anticameră” poetică dintr-un volum anterior, elegant editat şi acela, superbul ”Charli. Rue Sainte-Catherine 34”, dovadă a unui simbolism perpetuu. Ei, încă mai simt parfumul baghetelor de pâine din dimineaţă pariziană aşternută în versuri de poetă!
”Hotel Camberi” este un amalgam de vieţi descojite de poeta-călătoare, adulmecate, iscodite şi stivuite-n rafturi liniate, culese în mai multe veri si toamne de refugiu la Sulina, acel loc unde Cimitirul Marin a fugit de capu´ lui, an după an, de la malul Mării, tot mai spre inima oraşului-port, un decor cu monumente în care trecutul încă mai fumegă, bun pentru pansat suflete romantice, ţintirimul internaţional, în care cei duşi se înţeleg pe dedesubt în toate limbile pământului, „muzeul cu morminte vechi” strecurându-se, înceeet, tot mai aproape de ochiul şi de mâna poeţilor…
Angela scrie poeme despre oameni care povestesc înduioşător de simplu cum e să trăieşti într-o lume care stă pe apă şi în jurul căreia se învârte Soarele, sau despre oameni care nu mai sunt demult, despre un hotel-fantoma, cândva o bijuterie vintage… Poemul care are chiar numele cărţii ne spune de pildă că ”în camera cu numărul 13 doamna chiriachiţa/ născuta katanulis/ priveşte pe fereastra hotelului camberi/ în faţa dunărea umflată şi grasă/ ca burta unui peşte/ marinari ţanţoşi cu chipiurile trase pe frunte/ soarele încă arde// barcagiul strigă furios că i-a fugit nevasta/ cu altul la tulcea/ un căpitan de vas/ n-o să mai manânce hamsii”.
Sau, nu departe, în poemul intitulat ”covrigii lui moise”: ce poveşti mai spui şi tu, moise waiss/ ştiu ca ai fost bun şi drept/ m-am aşezat la crucea ta/ din cimitirul vechi”…
Ori în cinematograficul poem ”satul de pescari”, cităm: „în faţa fiecărei case câte o barcă întoarsă/ copii blonzi cu pielea arsă de soare/ aleargă care-ncotro/ cu o roată uriaşă”.
Cu emoţia reîntâlnirii cu istoria reala, am cetit şi poemul dedicat celor două trupuri îndrăgostite, logodite, ne atinse încă unul cu altul, neîntinate, acum păstrate din veac, veşnic tinere, sub monumentele în formă de raclă din Cimitirul Marin descris atât de bine de Jean Bart: ”se cunună/ roaba lui dumnezeu margaret ann pingle/ cu robul lui dumnezeu william webster…” Un poem despre încercarea absurdă, dar cât de frumoasă, a dragostei tânărului englez ce nici măcar nu ştia înotul, însă ştia că nu-l ştie, dar tot a sărit în apa neagră spre a-şi salva logodnica alunecată în valuri, cei doi fiind cununaţi însă abia în adâncuri…acolo, jos.
Găsim în volum, lucru neobişnuit într-o carte de poezie, chiar şi note explicative, de pildă pentru arborele frangipani, originar din Caraibe, sau o notă despre ruseasca rubaşca, purtată şi de lipoveni – alte elemente simboliste, desigur.
Cine ştie să privească Aşa în trecut printr-o fereastră-fantomă are întotdeauna pregătite şi lacrămi pentru vieţile irosite, fără păreri de rău, ale altora, mai are lacrămi de dat de pomană, aşa cum dai de sufletul morţilor colivă şi cozonac şi o cană plină cu lacrămi roşii, ori cum plăteai sacagiului, odinioară, două parale pentru cana de lut cu apa pentru care trebuia să spui frumos bogdaprosti.
Şi poate cândva, într-o lume cu tot mai multă poezie, dar şi tot mai mult strigăt, ca din Munch, aşa cum o să spunem bogdaprosti şi pentru câte un rând, pentru un gând dăruit…
Victor Cilinca – dramaturg, jurnalist
Noiembrie 2018, Galați
Copertă și fotografii: Simona Andrei
