Duminică, 2 decembrie 2018, de la ora 11.00, la Sala Pictura, în cadrul Conferințelor Teatrului Național, Ana Blandiana prezintă conferinţa cu tema ”Centenarul, un exerciţiu de exorcizare”.
“Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare. Suntem urmaşii românilor care au înfăptuit România Mare şi suntem urmaşii românilor care i-au întemniţat şi i-au îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet pe aceştia. Centenarul nu este o festivitate, el este prilejul care ne obligă şi ne dă şansa să optăm pe cine vrem să continuăm, cui vrem să semănăm în continuare, care sunt modelele pe care vrem să le urmăm. Dar asta presupune înainte de toate cunoaşterea conţinutului celor 100 de ani şi asumarea istoriei pe care o cuprind”- Ana BLANDIANA
Despre Ana Blandiana
Ana Blandiana este originară din Timişoara, unde s-a născut în 1942. La naştere se numea Otilia Valeria Coman, iar după căsătoria cu scriitorul Romulus Rusan a devenit Otilia Valeria Rusan. Cei apropiaţi îi spun Doina, însă „porecla” schimbată în renume este pseudonimul Ana Blandiana. (Poeta l-a compus preluând numele melodios al satului – Blandiana, din judeţul Alba – în care s-a născut mama ei şi desprinzând din el şi un prenume.)
După ce urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj (1962-1967), Ana Blandiana se stabileşte la Bucureşti, unde lucrează ca redactor la Viaţa studenţească şi Amfiteatru (1968-1974), bibliotecar la Institutul „N. Grigorescu” din Bucureşti (1975-1977), redactor la Uniunea Scriitorilor (1977-1979).
Încă dinainte de a fi studentă, debutează cu poezia Originalitate în revista Tribuna din Cluj (1959). Între 1960-1963 i se interzice însă să mai publice, din motive politice. Începând din 1964 semnătura ei poate fi întâlnită din nou în presa literară, în special în Contemporanul, unde i se încredinţează o rubrică săptămânală de însemnări (Antijurnal). Tot în 1964 publică prima sa carte de versuri, Persoana întâia plural, care o aduce în centrul atenţiei criticii literare. Când se stabileşte, deci, la Bucureşti, nu este o necunoscută. În 1969 primeşte, de altfel, Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (primul dintr-o lungă listă de premii: Premiul pentru Poezie al Academiei Române, 1970, Bucureşti, Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Premiul Internaţional Herder, Viena, 1982, Premiul „Opera omnia”, 1994, Premiul Naţional de Poezie, 1997, Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor, 2000 etc.).
Cărţile de poezie care îi apar la fiecare doi-trei ani (şi care i se şi traduc în străinătate), numeroasele articole de critică literară care i se consacră, activitatea publicistică (rubrica sa Atlas din România literară devine un eveniment săptămânal), călătoriile întreprinse în străinătate (începând cu o bursă de studii de şase luni în SUA în 1973-1974), siguranţa cu care debutează în proză (Cele patru anotimpuri, 1977) îi conferă Anei Blandiana un prestigiu ieşit din comun.
Nesupusă ca un personaj responsabil, şi nu ca unul recalcitrant, Ana Blandiana citeşte la întâlnirile cu publicul în perioada de apogeu a dictaturii lui Ceauşescu poeme-manifest care electrizează asistenţa: „O să vină ea,/ Nu se poate altfel,/ O să sosească/ Şi ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se şi aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiţi, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrând în lumină.” (Dies ille, dies irae). În 1985, o suită de poeme ale ei încărcate cu dinamită politică, apărute în revista Amfiteatru, alertează autorităţile. Iar în 1988, după ce publică volumul de versuri Întâmplări de pe strada mea, cu numeroase trimiteri sarcastice la adresa dictaturii, i se interzice, ca pedeapsă, să mai publice în România.
Valul revoluţiei din decembrie 1989 o aduce în echipa eterogenă de conducere a ţării, Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale. Mai devreme decât alţi intelectuali, Ana Blandiana părăseşte gruparea. Înfiinţează şi conduce Alianţa Civică, la care aderă o mare parte din societatea civilă românească, creează la Sighet, cu eforturi supraomeneşti şi sacrificii, împreună cu soţul ei, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conduce PEN Clubul Român. Are o contribuţie decisivă la impunerea ca om politic a lui Emil Constantinescu, preşedinte al României în perioada 1996-2000, dar nu se sfieşte să-i critice lipsa de fermitate în promovarea valorilor democraţiei. – Biografie de Alex Ștefănescu
Pentru mai multe informaţii legate de bilete:
021.314.71.71 (Agenţia de bilete)
Biletele se pot achiziţiona şi online, pe www.mystage.ro
