După cîte am pritocit pînă aici, e clar că nu-i ușor ori profitabil să fii scriitor în România. Profesia asta, căci, repet, este o profesie, pare o cursă cu obstacole. Trebuie să ocolești formalizarea și abstractizarea prefabricate din școală, lipsa publicului, trebuie să eviți capcanele admirației prostești, trebuie să navighezi printre notorietățile la modă și trebuie (și asta n-am menționat-o data trecută) să accepți că, scriitor român fiind, n-ai să faci nici o brînză. Mai rău, dacă vei avea vreodată curajul nebunesc să spui în public că ești scriitor, vei avea de suportat o compătimire ipocrită: „Aha, săracu’, e scriitor… șșt, să nu-l tulburăm… Da’, de fapt, cu ce se ocupă?”
Dar e și soare unde-i nor, vorba lui Gellu Naum. Spuneam data trecută că autorul nostru imaginar a reușit să ducă la bun sfîrșit o carte. Și că a trimis-o la cîteva edituri. Ei bine, minunea are loc. Una dintre ele îi trimite un mail prin care îl informează că i-a selectat manuscrisul pentru promovare. Autorul privește năuc în jur, genunchii i se înmoaie, iar ochii lui împăienjeniți întrevăd Nobelul. Ce altceva ar putea să viseze autorul român? El nu se încurcă cu Femina, Goncourt, Cervantes, Médicis, Man Booker. De Pulitzer ce să mai vorbim? Ce premiu cu nume urît! Păi, dacă tot intră în cursă, atunci să se ia la trîntă cu absolutul. Totul sau nimic.
Lucrurile-naintează, se semnează contractul, se alege o copertă, se fac corecturile de literă, se dă B.T.-ul, cartea iese. Gata. Gloria așteaptă. N-am uitat nimic? Ba da. Ultima fază, poate cea mai importantă dintre creație și publicare, lipsește cu desăvîrșire. Păi, veți spune, nu s-a făcut corectura? Corectura e foarte importantă. Da, e drept, la editurile de casă nu e nici măcar corectură. E plină piața de cărți no name pline de greșeli ca de rîie. Dar nu despre asta vorbim. Nu despre grafomanii care vor să-și vadă musai numele tipărit pe un volum, orice volum, în orice condiții. Ci despre edituri serioase, cu sute de titluri, cu expunere constantă în librării. Cele care, atunci cînd fac o alegere, o fac pornind de la text, de la talentul descoperit și promovat de referenți. Acolo e buba. Pentru că în editurile din România lipsește omul cel mai important: redactorul. E drept, nu lipsește cu numele, ci cu fapta.
Într-un mod cu totul straniu, redactarea unei cărți a ajuns, și numai la noi, echivalentă cu cenzura. Dacă editura îi cere să schimbe un cuvînt, autorul are impresia că i se știrbește porțelanul creației, că un monstru cu mîini murdare de rahat intră în intimitatea creației. Nu știu de unde vine această concepție pe care și editurile au adoptat-o. Ele consideră că e exclusiv de datoria autorului forma finală a cărții. Și, la urma urmei, cine mama mă-sii e redactorul ăsta să-i spună lui ce să facă? Am cunoscut mulți autori care se laudă, cu orgoliu, că editurile nu le-au schimbat nici măcar o virgulă. Însă pentru mine, cititorul lor, rezultatul nu e la fel de îmbucurător. Mi se pare, cum spuneam data trecută, că textul ar fi ieșit mai bine, mai strălucitor, mai valoros, dacă ar fi lucrat pe el. Cum? Am spus mai sus. Redactorul. Departe de a fi un cenzor răutăcios, ranchiunos și obtuz, redactorul de carte ar trebui să fie primul cititor, și cel mai bun. Lui îi plac și autorul, și textul. Însă are observații profesioniste. În timp ce autorul este părintele operei, redactorul e moașa. El ar trebui pricepe viciile ascunse, nepotrivirile, contradicțiile. El e ochiosul care vede coerența știrbită a produsului. Autorul își iubește creația. Nu poate fi obiectiv. Pentru el, fiecare cuvințel are un sens al lui, propriu. Problema e că autorul nu poate sta în spatele fiecărui cititor să-i explice ce a vrut să spună. De cele mai multe ori, eroul nostru vede și înțelege mai mult, pentru că lucrurile stau ascunse în capul lui. Dacă textul are ezitări, neclarități, confuzii, ele impietează asupra percepției. Un redactor profesionist are în spate cel puțin o mie de cărți citite și, lucrul cel mai important, e un om care iubește literatura. Are și spirit critic, și dragoste, lucru greu de găsit la creator. Profesia asta e recunoscută și apreciată în Occident. Datorită redactorilor cărțile care apar acolo (și se traduc aici) sună atît de bine. De la literatura de consum la literatura ultra-personală, indiferent de subiect, de mijloace, cărțile alea sînt coerente și se citesc așa cum trebuie și merită să fie citite. Dacă, la noi, există vreun astfel de ciudat, autorul se face foc și pară: „Vrei să-mi strici feng-șuiul? Da’ cine ești tu, bă? Ia arată-mi ce-ai scris tu!”
Sînt, în peisajul literar românesc, multe cărți notabile. Din păcate, tot așa de multe au greșeli minore, lungimi, exagerațiuni care le sabotează. Dacă îi sînt arătate, chiar cu cele mai bune intenții, autorul are impresia, așa cum am povestit data trecută, că cineva vrea să-i facă rău. Dimpotrivă, scopul unei edituri e să scoată cărți bune, cu priză la public, care să miște afacerea și, în același timp, să asigure scriitorului și faimă, și bunăstare. Nici o editură nu vrea să-și îngroape afacerea. Dar, pe de altă parte, nu cunosc multe edituri de prestigiu care să fi angajat cititori de profesie care să discute cu autorul pe picior de egalitate – faima revenindu-i, însă, exclusiv celui din urmă.
Că e așa o dovedesc prezența și relativ (micul) succes al scriitorilor români în străinătate. De multe ori, el, traducătorul corectează, greșelile și scăpările din text. Cunosc multe cazuri în care versiunea străină e mai bună decît originalul. Ceea ce sună poticnit în română devine fluent în altă limbă. Să nu mai povestesc că, în cîteva cazuri, editura străină (cu cît e mai celebră editura, cu atît pretențiile sînt mai mari) operează schimbări majore în structura și dinamica operei. Cunosc autori români care ar fi putut avea faima unui Kundera, să zicemn, dacă ar fi înțeles că ce li se cere e strict în folosul textului. Dar, în ultimul timp, operația asta a fost îmbrățișată tacit de traducători. Cu de la sine putere, traducătorul operează schimbările pe care autorul nu a avut timp, răbdare sau spor să le facă. Exact redactarea care ar fi trebuit să aibă loc înaintea tipăririi.
Eu cred că a venit timpul ca talentul să învețe să-și folosească însușirile. O carte bine redactată își va dubla vînzările, va intra în circuitul literar major. Se va vedea de la distanță, va genera fani. Celor care încă mai cred că talentul nativ e suficient, le recomand să citească Misterul regelui, de Stephen King. E acolo o ilustrație care face cît o mie de cuvinte, din care rămîn jumătate. Dar ce cuvinte! Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!
V-a trecut rîsul? Atunci, la treabă!
Florin IARU
