Odată trecut de furcile caudine ale școlii și ale propagandei literare, eliberat de formalisam și dezinformare, scriitorul ajunge la liman. Scrie, cu puterile neajutate nici de leul, nici de taurul, nici de vultúrul, o carte, cărțulia lui. A pus în ea voință și reprezentare. A dat tot ce putea mai bun. Cum s-ar zice, cu o vorbă nu foarte inspirată, și-a pus sufletul în ea. Trimite la prieteni și așteaptă. Eventual, trimite și la o editură și așteaptă. Prietenii (vorbesc de prietenii literari, că e absolut neproductiv și contraindicat să-ți plasezi textul sub ochii cuiva care nu citește constant literatură, ori sub ochii îndrăgostiți ai familiei) îl bat pe spate: Ești mare, bătrîne! Hai să bem. Dar, ca un făcut, întotdeauna se ivește cîte un nepoftit, din aceeași gașcă literară, care are cîteva obiecții. Ba că s-a pierdut ritmul, ba că o burtă, ba că pasaje neclare… Și că, poate, ar trebui să revadă, măcar o dată, ce a scris. Cel care face una ca asta e, fără-ndoială, nebunul grupului.
Eu cred că astfel de sfaturi sau obiecții sînt binevenite. În fapt, cîrcotașul anticipează reacția cititorului care nici nu-l cunoaște pe autor, nici nu are habar de sensibilitatea și evoluția lui. Cititorul nu iartă. Peste ceafa lui nu stă nimeni aplecat să-i șoptească ce a vrut autorul să zică. Iar scriitorul de care vorbesc are două reacții specific românești.
În primul caz, nefericitul autor revine asupra textului, încercînd să scape de poncife, neclarități și redundanțe. Stă și întoarce subiectul pe toate părțile. Nu de puține ori, trăiește o adevărată dramă: e convins că n-are talent, că a dat-o-n bară, că a sărit pîrleazul, ori că viața s-a sfîrșit. Unii abandonează, dar autorul care ne interesează rescrie, corectează, reface. Din păcate, această posibilitate e foarte rară.
A doua reacție supărarea. Se enervează. Se face foc și pară. Cum îndrăznește un fals prieten (atenție! din clipa în care te-ai îndoit de talentul, da’ ce spun eu, de geniul cuiva, devii un fost prieten, o viperă încălzită la sîn, un nerecunoscător) să se bage în ciorba literară? A băut gaz? S-a tîmpit? Mai ales că toți ceilalți îl asigură zgomotos că nu au mai citit așa ceva de cînd sînt ei pe lume.
Cu asta ating chestiunea grupurilor formatoare de literatură de la noi. Structurate pe principiul excluderii și includerii, aceste grupuri modifică, zic eu, în cel mai nefast mod psihologia artistului. Cine e în grup e bun, cine nu – e prost, dușmănos, revolut, reșapat, demn de dispreț, într-un cuvînt, lipsit de talent. Astfel de grupuri îi învață pe membri să nu mai citească literatură și să considere spiritul critic un moft. La ce bun să-ți mai bați capul? Axiologia a fost hotărîtă o dată pentru totdeauna. Ce producem noi e excepțional, cuvînt cu cuvînt. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Deși dușmănii literare au existat de cînd e lumea, cocoloșeala asta internă îl înfundă pe autorul aspirant într-o nișă de autosuficiență nemulțumită și ranchiunoasă. Dintr-o dată, universul înconjurător se modifică fundamental. El nu cunoaște succesul meritat. Succesul întîrzie nepermis și nemotivat la întîlnire. Sigur ceilalți complotează împotriva noului geniu care, odată cu trecerea timpului, încetează să mai scrie, dar urmărește cu sufletul la gură mișcările și succesele dușmanilor săi. Încetează să mai scrie e doar o figură de stil. Autorul nostru comite în continuare texte tot mai subțiri sau repetitive, dar mintea, voința lui nu mai sînt acolo, la masa de scris. E departe, hăt. El ar putea să demonstreze ceva, dar ceilalți nu îl lasă. Scriitorul X a obținut un succes nemeritat, succesul lui, scriitorul Y a primit un premiu, premiul lui. Nefericitul de care vorbim nici nu se prinde că a încetat să scrie, mai ales că amicii devotați îl asigură, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă, că e mai în vigoare ca niciodată.
Asta este cauza pentru care literatura română e plină de debuturi promițătoare și de urmări decepționante. Deceniul 6 românesc e plin ochi de oameni care au dat gaură-n cer la debut și care au sfîrșit într-o indiferență cu gust de cenușă. Mediul literar de la noi e, cu rare și minunate excepții, profund nociv, ipocrit, fals și decalibrat. El nu îl promovează pe autor, nu îl susține, ci îl îngroapă cu pompă. Absența spiritului critic, absența lecturilor, absența admirației se manifestă ca în orice altă meserie. Un chirurg sau un inginer sau un matematician cu astfel de date sînt sigur niște eșecuri. Exact la fel e și în literatură. Pentru că literatura e, în caz că ați uitat, o meserie. Lucru pe care grupurile și inșii formați în interiorul lor îl neagă cu tărie. Doar geniul contează. Restul e praf și pulbere.
Florin IARU
