Joi, 7 iunie 2018, la sediul Institutului Cultural Român Budapesta (str. Izsó nr. 5, sector XIV, Budapesta), a avut loc deschiderea expoziției NOIMA 15. Expoziția este organizată de ICR Budapesta în colaborare cu grupul NOIMA și va fi deschisă până la începutul lunii iulie. Duminică, 1 iulie 2018, va avea loc un nou eveniment în care este anunțată lansarea catalogului NOIMA 15 și dialoguri cu Horațiu Lipot, curatorul proiectului și artiștii grupării.Lucrările, selectate de Horațiu Lipot, aduc în atenția publicului, atât proiectele individuale ale membrilor activi din grupul NOIMA, cât și proiecte colective. Accentul este pus pe pluridisciplinaritatea demersului grupului, varietatea mijloacelor de producție artistică folosite, de la pictură la fotografie, de la instalație și obiect, la performance. În cadrul evenimentului din 7 iunie, au fost alături de artiștii din Noima, Excelența Sa Marius Lazurca – Ambasadorul României în Ungaria, Horațiu Lipot și Denise Parizek (curatori) și Eunicia Maria Trif, coordonator al Institutului Cultural Român (ICR) din Budapesta. În preziua vernisajului, Noima a realizat o acțiune (pictură performativă) în parcul Városliget, obiecte martor ale acestui moment fiind incluse în selecția de lucrări expuse. Expoziția reprezintă o sinteză a 15 ani de activitate de la înființarea grupului, fiind o secvență a unui parcurs itinerant, început cu vernisajul NOIMA (15 anni) sul muro în cadrul ICR Veneția (curatori: Cristian A. Damian și Denise Parizek).
Grupul NOIMA a fost format în 2003, la Timișoara, de șase artiști proveniți din atelierele coordonate de Constantin Flondor, în cadrul Facultății de Arte și Design. Primele expoziții au loc în 2004, în cafeneaua artistică „Joy’s”, din Arad și la Galleria28 din Timișoara. După mai multe modificări de componență, Ciprian Bodea, Cosmin Frunteș, Dan Gherman, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu sunt pictorii activi în grupare.
Horațiu Lipot, curatorul NOIMA 15, semneaza textul expoziției, redat mai jos.
Horațiu Lipot a studiat istoria artei la Universitatea Națională de Arte din București. A lucrat apoi timp de 6 ani ca specialist în artă contemporană la cea mai mare casă de licitații din România. În calitate de curator, el a realizat numeroase expoziții de artă în România, concentrându-se pe identificarea și promovarea artei din zona super-contemporary (artiști până la vârsta de 35 de ani). Înainte de Budapesta, Horațiu Lipot a fost prezent la Ulft, în Olanda, la cea de-a 26-a ediție a Huntenkunst în calitate de curator al secțiuii centrale, dedicată în 2018 României.
/NOIMA. La început a fost pictura; și pictura era cu NOIMA; și pictura era Noimă/
Drumul NOIMEI spre noimă începe în anul 2003 la Timișoara.
Primul nucleu formativ se coagulează în cadrul atelierelor coordonate de artistul și profesorul Constantin Flondor, personalitate marcantă a artei contemporane autohtone și inițiator al mai multor mișcări din așa numita neo-avangardă apărută în Timișoara anilor ’60 (grupul 111, Sigma, mai apoi Prolog).
Logos spermatikos le-a fost desenul și pictura ca pământ și apă, atelierul și profesorul ca respirația care însuflețește.
În Zmeura de câmpie, Mircea Nedelciu propune o istorie alternativă definită nu de evenimentele majore care o compun, ci de inventarul semantic pe care un anume cuvânt sau concept îl comportă de la începuturile sale, continuu. Noimă ne apare astăzi că un cuvânt arhaic, prea autohton, prea local în marea de barbarisme care invadează noile realități din epoca rețelei world wide web. Însă, tocmai această rezonanță arhaică este cea care transformă, în contrapondere cu neologismele actuale, cuvântul în termen, care nu mai este doar sinonimul cuvântului sens, ci devine concept reprezentativ pentru o întreagă tradiție a unui înțeles specific locului și spiritului autohton. Noimă reprezintă sensul riguros, pragmatic și antireflexiv, structurat după succesive decantări. La nivelul formei, termenul reprezintă și noi-ul colectivul, dar și noul, începutul. Bisilabic, acțiunea de pronunție verbală reprezintă vitala mișcare de inspirație-expirație – încercați să spuneți asta ataraxic și rar, ca exercițiul unui ascet isihast: noi-mă.
/Cu-noi-mă. Și toate lucrurile au fost făcute prin Noimă; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără Noimă./
După diverse formule de coabitare testate, NOIMA își definește, odată cu anul 2014, atât componența finală, cât și o direcție articulată de urmat. Dacă la început strategia preferată era cea de grup artistic, cu varii formule în funcție de evenimentul dat, acum putem vorbi de glisarea înspre conceptul de colectiv artistic, pe care cei cinci membri îl practică cu succes în performance-uri picturale, acțiuni, happening-uri sau intervenții în spațiul public, nerenunțând nici la logosul seminal amintit – pictura. Grupul reprezintă un ansamblu de obiecte asemănătoare, pe când colectivul reprezintă comunul social. Spre deosebire de grup, colectivul favorizează o coerență mai mare a conceptului urmărit, cât și o orientare mai pregnantă către dialogul cu publicul, în ideea unei arte relaționale participative. Dacă grupul transformă spațiul galeriei în loc de expunere și sentință prin prezentarea de lucrări individuale, care fiecare în parte se înscriu conceptului inițial, colectivul se raportează la spațiul expozitițional ca la o narațiune alternative, în interiorul celei generale oficiale – lumea. Aici este și cheia receptării pozitive din ultimii ani la nivel internațional, prin expoziții în galerii sau instituții din Austria, Germania, Italia etc.
Cu-noi-mă pare a fi îndemnul transmis de NOIMA cu fiecare manifestare publică. Transgresia fiind vizibilă și în raportul cu subiectul operei, de la probleme ce țin de observarea și studiul mediului înconjurător – natura, în special, către preocupări ce țin de alchimia procesului artistic al cărui spațiu de transformare este atelierul, ori scopul artistului în actuala societate.
/Fără Noimă . Nu era Noimă, și au venit să mărturisească despre NOIMA/
NOIMA nu este doar structură și sens, este și joc. Însă, nu vorbim de jocul fără noimă, ci de acel joc ca act revelator, pe care Johan Huizinga îl atribuie lui homo ludens. Acțiune atât de specifică tradiției estice, apofatică, în care preludiul dezvăluirii misterului ontologic este amânat la nesfârșit. Această preferință vine să întărească o caracteristică aparent paradoxală: cu cât ești mai atașat de spațiile din afară națiunii tale, cu atât mai mult dorești să încifrezi în tine, ca o enclavă, specificitatea și libertatea națională. //Horațiu Lipot//
