În această toamnă se vor împlini 100 de ani de la naşterea poetului ŞTEFAN BACIU, născut la Braşov, la 29 octombrie 1918. Dar cum s-au împlinit (încă din luna ianuarie) şi 25 de ani de la moartea sa, cred (niciodată nu-i prea târziu) să ne amintim de acest înaintaş al nostru, privindu-l doar (acum) dintr-un singur unghi, aşa după cum veţi remarca. Absolvent al Facultăţii de Drept (1941), a debutat în poezie încă de la vârsta primei adolescenţe, îndrăgostit şi de munca redacţională la diverse publicaţii literare bucureştene. Abia împlinise 20 de primăveri şi Ştefan Baciu era deja pregătit să dea sfaturi tinerilor scormonitori în tainele versificaţiei. Aşa se face că va semna un fel de „poştă a redacţiei”, în revista „Universul literar”, de fapt, o încercare de mini-dialog cu pionieri într-ale poeziei, reflecţii care aveau ca punct de plecare versurile, plachetele sau volumele care erau expediate la redacţie. Tânărul redactor nu-i trata pe micii scormonitori, precum Călinescu într-a sa „Istorie a literaturii…”. Dac-ar fi luat aşa o mină de atotştiutor, negreşit, nu ar mai fi îndrăznit nimeni să se adreseze redacţiei, implicit, lui Ştefan Baciu. Se-nţelege!
Poet el însuşi, pornea de la premisa că „Poezia bună nu e niciodată prea multă”. Însă reflectând, acum, peste atâtea decenii, mă-ntreb – şi vă întreb şi pe dvs., dragi cititori, iubitori de poezie: cine decide, tranşant, valoarea?! Se angajează cineva să formuleze un verdict pentru un tânăr scriitor (exprimându-ne, la modul general)?! Să recunoaştem, câţi prea bine cunoscuţi critici (cu patalama) nu au greşit (întru clasificare) în viaţa lor?! Şi, reţineţi, nimeni nu a fost sancţionat pentru aceasta!
Aşadar, nici Ştefan Baciu, el însuşi tânăr poet fiind, nu s-a dorit intransigent, decât faţă de graba de a trimite orice – şi oricum. Nu a admis greşelile de natură gramaticală. În primul rând. Orice minusculă creaţiune se cere lecturată – şi relecturată. Răbdarea dovedeşte „virtute poetică”, avertizează recenzentul.
E nevoie de perseverenţă, doar dacă există acea fărâmă de talent, mai precis, dacă simţi că aripile-ţi freamătă a zbor rotat peste grădina-nmiresmată a sufletului tău.
Viitorul creator s-ar cuveni să-şi impună (el însuşi, fără a fi îndemnat întru aceasta): însuşirea regulilor limbii – la perfecţie, lectură – multă lectură, înarmarea cu mult calm, luând ca exemplu, stăruinţa păianjenului care-şi doreşte trăinicia pânzei sale. Şi ca o corolă, „vrednicia purtătorului de condei”, după îndemnul lui Alexandru Lascarov-Moldovanu.
Şi câtă dreptate avea Ştefan Baciu!
Poezia rămâne o „mare fugă spre puritate”, o „cufundare” într-acel univers, pe care doar o stare de spirit, specială şi unică, o poate cuprinde.
Poezia românească cere să te apropii (ideal ar fi!), cu fineţe, de propria-ţi persoană (cu delicateţea mângâierii unui fluture), de cei dragi (cu o doză de mare sfinţenie sufletească), de locurile copilăriei şi ale şcolarităţii, de frumuseţea plaiurilor româneşti, de tot ce este sfânt pe-acest pământ.
Prea bine se ştie, Ştefan Baciu a preferat să trăiască, din 1946, restul vieţii, în străinătate. De acolo, de peste mări şi ţări, el nu şi-a uitat Patria. Gândul acesta l-a purificat, aşezând glasul Mariei Tănase – în apropierea zvârcolirilor unui vulcan; peisajul Americii Latine – vizualizat prin măiastra pană a lui Nicolae Grigorescu, clipele de dialog cristic – de sfinţenia sonorităţilor pe care le degajă sfântul lăcaş din Şcheii Braşovului ş.a.m.d!…
Posibil, cu această înfrăţire spirituală (şi nu spiritualizată!) să fi avut (cu măsura lucidă a oricărui artist) satisfacţia împlinirii personale!
La 100 de ani de la naşterea sa, se cuvine să-i descoperim „nervurilor pline de sevă” ale poeziei sale, în lumina deplină a înţelegerii că valoarea unei opere se drămuieşte – în timp, chiar peste alte şi alte decenii.
Livia Ciupercă
