Grigore Șoitu s-a născut în Constanța. Este unul dintre fondatorii Cenaclului de Marți, coordonat de criticul literar Marin Mincu la Universitatea Ovidius din Constanța. A fost membru fondator al Asociației Arte&Litere ASALT și este membru titular al U.S.R. . A publicat interviuri, recenzii, cronici literare, online și offline, în cele mai importante reviste culturale din România. A fost selectat în diverse antologii de poezie. A publicat următoarele volume: ”Anticulinare”, editura Arhipelag, 1996 (premiul POESIS pentru debut), ”Addenda”, Editura Dacia, 2002 (nominalizare la Premiul ASPRO pentru experiment), ”SPAM”, editura Brumar, 2007 (nominalizare la Premiul Avangarda22), ”Poeme de stânga”, Casa de Pariuri Literare, 2011, ”Poemarți, o antologie marțolie” (antologator), Editura Tracus Arte, 2014 și ”Melcoveste, o poveste și nu prea”, Editura Tracus Arte, 2015. Dan Mircea Cipariu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Grigore Șoitu despre volumul său ”După-amiaza unui câine”, care va fi lansat la Bookfest, sâmbătă, 2 iunie 2018, ora 18:00, la standul editurii Paralela 45.
De ce ai vrut să ne întâlnim pe strada Nicole Golescu nr. 15, în spațiul verde din fața fostului sediu al Filialei U.S.R. București – Poezie?
N-aș vrea să se uite că, acum aproape trei ani, Radu Aldulescu era una dintre primele victime ale unui război hibrid dus de o uniune de creație cu membrii săi, fiind înștiințat printr-o adresă (care semăna mai mult a amenințare!) că va fi evacuat, deoarece “Uniunea Scriitorilor din România va rezilia contractul cu Fondul Imobiliar al Sectorului 1 căruia îi va preda acest spațiu”. N-aș vrea să se uite că, acum câteva luni, a doua victimă a unei uniuni de creație (la propriu!) a fost poetul Valeriu Mircea Popa, care a făcut un atac cerebral, după ce U.S.R. l-a exclus nelegal și a pierdut suplimentul de 50% din pensie, plus diferența de bani, pe care Casa Teritorială de Pensii i-o solicită în instanță pe o lungă perioadă de timp. Dacă pe Radu Aldulescu l-a salvat, într-un mod incredibil, un politician local, care a suspendat pe perioada iernii anului 2015 decizia președintelui U.S.R., pe Valeriu Mircea Popa au încercat să-l treacă de iarna asta câțiva scriitori. N-are niciun sens să mai amintesc excluderile total ilegale din U.S.R. din ultimii ani, sau zecile de procese prin care sunt hărțuiți scriitorii. Așa cum Stalin are copyright-ul totalitarismului, Manolescu are acum copyright-ul războiului hibrid dus cu scriitorii…
Volumul pe care o să-l lansezi la Bookfest se numește După-amiaza unui câine. Te-a inspirat cumva titlul filmului regizat de Sidney Lumet?
Cu aceeași întrebare m-a lovit și Mugur Grosu și i-am explicat că titlul volumului meu n-are nicio legătură cu titlul filmului în care a jucat Al Pacino în 1975. Cred că este foarte clar că sunt diferențe semantice între “După-amiază de câine” și “După-amiaza unui câine”. Titlul cărții mele te duce mai degrabă cu gândul la Mallarmé (După-amiaza unui faun) decât la ficțiunea cinematografică tip real-life story, inspirată dintr-un articol de ziar.
Nu publici foarte des, nici în presa culturală nici pe Internet. Câți ani au trecut de la ultimul tău volum de poezie și cum a fost receptat el?
Într-adevăr, nu sunt un industrios, așa cum remarca Al. Cistelecan acum câțiva ani. În cele două decenii în care am donat recenzii, cronici literare și interviuri, numeroaselor reviste de cultură care au apărut în România (online & offline), nu am reușit să-mi păstrez anonimitatea. În februarie 2016 excesul meu de subscriere a fost penalizat, de conducerea Uniunii Scriitorilor din România, cu un cartonaș roșu (unul dintre motive fiind articolul meu apărut pe facebook și preluat de websitul Grupului pentru Reforma U.S.R., pe 17 decembrie 2015, O ură psihanalizabilă…). Dar am publicat recent pe Internet, pe websitul Agenției de Carte, o serie de interviuri luate fără menajamente prietenilor mei literari, în perioada în care am coordonat proiectul Zavera în clubul Londophone. De la ultimul meu volum de poezie (Poeme de stânga, Casa de Pariuri Literare) au trecut șapte ani. A fost o carte care avut cronici pozitive, atât online cât și în presa culturală, cu toate că asta nu-nseamnă mare lucru. În ultimii patru ani am mai venit cu două cărți la Editura Tracus Arte: Poemarți, o antologie marțolie, cu poeții din Grupul de la Constanța, și Melcoveste, o poveste și nu prea, o carte pentru copii, ilustrată de Manuela Șoitu, care a epuizat destul de repede două tiraje… Cam atât poate să ducă un donator universal, care trebuie să-și refacă, în lungi perioade de timp, stocul de sânge pompat în literatură.
Ce poeme șocante ai strecurat în această carte? Ce politicieni ai mai visat?
Poemul Literatură a fost promo-ul Maratonului de Poezie și Jazz din anul 2017, difuzat câteva zile de Radio România Cultural, cu toate că-i plin de sânge, ca un film de Tarantino. Iar politicienii au ieșit de mult din visele mele, ca să facă loc promisiunilor din visele lor. După cum vezi, am rămas conectați. Asta-nseamnă că mă transform. Că mă visez doar pe mine. Că devin și eu politician!
Cum începe o zi din viața poetului Grigore Șoitu?
Cu flotări, cam treizeci-patruzeci, pănă văd steluțe și simt că-mi amorțesc brațele… Fără genuflexiuni, dar cu scări urcate&coborâte la greu. Și nu sunt singurul care face asta. E o întreagă tradiție a flotărilor, de la avangardă până-n zilele noastre. Îmi vine-n cap Alexandru Vakulovski, care mai face 20 de flotări/ascultând trozniturile mușchilor/&sepultura, Răzvan Țupa, care face flotări genuflexiuni se rostogolește pe sub pat/iar desface o conservă și iarba se întoarce la locul ei (bine, acolo mai sunt o mulțime de pitici îmbrăcați la fel) și Dumitru Crudu, în sediul orășenesc al kaghebeului, unde s-a dezbrăcat în pielea goală, făcând flotări și genuflexiuni vreo douăzeci de minute.
Puțin mai serios…
Devin o bomboană neserioasă de poezie.
Ce așteptări ai de la un volum de versuri?
O groază de așteptări. Să fie citit pe fugă la standul editurii. Furat? Hm, ăsta-i visul oricărui poet, să fie furat din orice librărie. Furat de-a binelea, ca un manual de geometrie.
