La aniversarea vreunui contemporan de-al nostru, ne simţim datori să folosim formule solemne, aşa, ca să impresioneze… Pe cine? Pe cel care rosteşte sau pentru care se rosteşte alocuţiunea? <Depinde>, veţi spune. <Depinde>, să şi rămână. Nu intrăm în detalii. Dar când omagiem o personalitate din alte timpuri, nu ne slujim de-aceleaşi obiceiuri, folosind „formule solemne”? Ba da. Şi ele sunt imperios necesare, doar dacă se încadrează în regulile bunelor maniere ale logicului. Şi mai cu sârg, să nu cădem în păcatul de a ajunge (la un anume fir al cuvântării) să ne identificăm cu <cel> pe care-l omagiem. Şi ca să nu cădem în păcat, util ar fi să repetăm în gând ilustrele versuri ale Eminului nostru cel Unic, din Scrisoarea I: „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine”, ci „lustruindu-se pe el…”. Ei, şi câtă dreptate are cel despre care dorim să-l avem, în atenţie. E vorba de Badea Gheorghe Coşbuc. Da! George Coşbuc. La o sută de ani de când a plecat într-un spaţiu al liniştii – şi-al împăcării.
Şi ce înscris a lăsat, în acest sens, Badea George Coşbuc într-unul din manuscrisele sale? Iată: „ – Când auzi o formulă sacră te prind fiori, te cutremuri; simţi în apropierea ta pe Dumnezeu şi pleci capul umilit, cu temere şi cu admirare”.
Două sfaturi înţelepte, pe care ar trebui să ni le însuşim. Talismane ale atitudinii noastre, în momentul în care ne pregătim să vorbim despre cineva. Aşadar, la cele două măreţe sfaturi, s-ar cuveni s-alăturăm şi pe un al treilea, pe care-l desprindem dintr-o cuvântare solemnă, rostită de Octavian Goga, la Academia Română, din 10 Mai 1923:
„ – Când l-am zărit [G. Coşbuc] întâia oară [era prin 1913], strecurându-se pe Calea Griviţei [nr. 40, locuinţa poetului, din Bucureşti], cu trupul lui uscăţiv, adus puţin de spate, cu privirile pierdute sub pălăria cu boruri largi, am simţit că nu vede nimic din apropiere, n-aude nimic, că înaintează ca un iluminat cu fanatism, spre o fiinţă care e undeva departe, foarte departe. Aşa mi-l închipui că a fost de la început. Copil, amintindu-mi, barba de apostol a părintelui Sebastian, glumele de la Năsăud, mama de pe prispă, basmele cu Pipăruş şi Pricolici, toate au venit cu el, toate le ducea ca o mărturisită povară pe umerii îndoiţi, prea devreme. El le alinta, în fiecare ceas, le orânduia, le netezea cu patimă şi cu delicateţe, se înfăşura în dantelele lor uşoare, le stropea cu plâns şi flori de busuioc, iar într-o zi le-a adunat una lângă alta, scumpeturi într-o ladă de zestre ţărănească, minunată cu crestături şi arabescuri înflorite şi le-a zis: Balade şi Idile!…”.
Aşadar, care ar fi cel de-al treilea sfat, graţie intervenţiei lui Octavian Goga? Sinceritatea gândului formulat. Calmitate, obiectivate, detaşare. Şi aceasta, pentru a nu uita în veci de veci, că înaintea ta, cu zeci de ani, secole sau milenii, au fost minţi care-au lăsat ceva de preţ pe-acest pământ, pentru care se cuvine respect înmiit.
Asemenea, să nu uităm că urmele paşilor lor, ale înaintaşilor, au presărat cunoaştere – pentru cei de azi, pentru cei de mâine. Mulţi dintre ei au lăsat valori materiale sau/şi spirituale, iar alţii propriul sânge, propria jertfă pentru Ţară!
Da, în discursul său, Octavian Goga era conştient că în momentul în care vreun fiu transilvănean a decis să traverseze Munţii şi să poposească-n Vechiul Regat (mai precis, la Bucureşti), de-acolo de unde se spera să răsară soarele Unirii, la plecare, mulţi părinţi să fi şoptit (precum învăţătorul Vasile Rebreanu) tânărului cutezător: „ – Să-ţi ajute Dumnezeu să ajungi cât Coşbuc de mare!”
Prin ce-a fost Coşbuc atât de „mare”? Vreţi să recapitulăm? De acord, s-o facem şcolăreşte, punctând câteva dintre meritele sale:
În primul rând, George Coşbuc a fost un liric obiectiv şi prozaic. Erotica sa rurală poetizează cotidianul. Lexicul, de preferinţă, arhaicizant, dobândeşte sublimitate. Tonalităţile „vocii” sale poetice sunt, în general, dramatice, indiferent de tema lirică abordată (războiul, iubirea de neam şi ţară, ţăranul român, natura etc.). George Coşbuc a introdus în literatură „sănătatea rurală a satului românesc”.
George Coşbuc a înviorat scrisul literar românesc. I-a dat o nouă dimensiune. Optimistă, în întreg vălmăşagul inevitabil al realităţii timpului său, nu de puţine ori, zbuciumat.
Mă adresez, domniilor voastre, cadre didactice, străbunici, bunici, părinţi, maturi, Români creştini cu dragoste de neam şi ţară, nu uitaţi! Avem o sacră misie:
Să ne apropiem, cu emoţie, de versul lui George Coşbuc. Fără vorbe mari. Muzicalitatea şi frumuseţea frazei coşbuciene ţine loc oricărui comentariu.
„Sus inima, români”!
Livia Ciupercă