Ţie, Nichita, „nervură” a bobocului înmiresmat, de Ziua Ta, astăzi, 31 martie 2018 – întru slăvirea unui binecuvântat 31 martie 1933! Da, aparţinem unui timp, care tresaltă-n unduiri călătoare, topindu-ne, disipindu-ne, risipindu-ne în magma lui. Şi-n „gelatina” Timpului, în nobila familie a marelui-cosmos, consemnăm prezenţa unui „străin de unu / un străin al unului…”
Un „călător prin cuvinte”!
În acest mod „se vremuieşte” trecerea.
Într-acest mod „se arcuieşte” amintirea.
Iar, Tu, Nichita, rămâi „nervura frunzelor”, triumfând în eternul saltului în timp, pentru a-ţi auzi şoapta: „Mi se năluceşte câteodată / întregul cerului ocean. / Corăbiile stelelor / sunt scufundate. / Lumina-mi pare câteodată / catarg / cerând un ajutor / acelui vechi înec / şi-ncet încet orbesc” (Haiku).
Timpul se ţinteşte sau se ţintuieşte? „Cu cât e mai aproape pare că se mişcă mai repede / Cu cât e mai departe dă impresia că stă pe loc. / Timpul văzut este invers proporţional / cu distanţa vederii…” (Ţinta) Iar, întru-cuvântare, „să nu cerem mai mult cerului / decât neputinţa stelelor…”, pentru că „frumosul este surâsul purităţii”, iar rodul ei, creaţia (poezia) – devine „stare de spirit”.
Şi-n acest vârtej învârtoşat, „doarme între nori ochiul tău deschis” (Noaptea unei frunze), iubite Poet!
Dacă la o răsărire, vocea străpunge prin timp, străluminat, predacic („te-aş alunga şi te-aş dispreţui / de n-ai fi eu, de n-ai fi însumi. / Te-aş plânge argintiu şi gri / cu plânsu-mi… ”), întru trecerea măiastră, traiectul pietrei murind este unul la fel de singular („Când moare o piatră / sufletul ei / aidoma unui fluture / fără zigzaguri / intră în gura căscată / a copiilor miraţi…”), pentru că Poetul cunoaşte secretul „suspinului de piatră”, meşter întru definire („Durerea / are demagogia / lacrimei”), meşter în a o „descuia…” Pentru el, secret nu este – şi nu va fi, intuindu-i fiecare a ei etapă de evoluţie: „Eu am văzut o piatră ce dormea / şi m-am înspăimântat de visul ei, / materia se zvârcolea, / se zvârcolea, se zvârcolea, / de visul ei, / şi spaima mă recucerea / cum cercul tot în rotunjimea sa / pe al său punct, pe al său punct”. (Secundeţea) Şi-ntr-această şi din această „zvârcolire”, în mod cert, se naşte opera de artă: „Ce frumoasă poate să fie piatra / când mâna omului fluidă o face / aidoma unui cub./ Ce frumos poate să fie gândul / când fulgerătorul de verb îl face cub…” (Acasă).
Invocaţia e sublimă, sacrală: „Stea streină de lumină, / vindecată de cuvânt, / de mai poţi să poţi, revină / cu un murmur, murmurând, / cu o piatră pietruind, / cu un verde înverzind…”
De la Nichita aflăm şi ce înseamnă puritate – în iubire, fireşte! Se confesează prietenului său, Titus, astfel: „…ultima mea dragoste a fost cu o femeie din secolul al XVI-lea… O băgasem în seamă cu privilegiul unei lecturi scrisă în literă gotică. Am tras-o din manuscris şi am sărutat-o, după care, spre mirarea mea, cartea cea veche a luat foc din senin…”
Şi ca să ne convingă de această iubire mare şi unică, Poetul pulsează pe credinţa unei metamorfoze… Şi e foarte convins: „Ea se va naşte peste trei sute de ani din nou. Mă va scoate din cartea cu litere aldine, mă va săruta şi cartea va lua foc…” Şi nu merită a-l crede? Fireşte! Pentru Poet, orice-i posibil: „Chiar şi singurătatea / am să mi-o las pe pământ / atunci când voi muri…” (Spirit de haiku).
În evoluţia sa, slăvitul Timp amprentează totul: „Lucrurile şi lucrarea lumii / sunt amintiri…” – se conservă-n noi, în minele nostru şi dacă ai fericirea – şi-n inima celor ce te mai iubesc… Şi după… Pentru Nichita, ludicul este hrană spirituală, un mod de-a te juca de-a viaţa, cu propriul tău eu: „Îmi las capul pe spate / pernă mi-e pasărea zburând migratoare, / îmi las fruntea în faţă / umăr mi-e râul în revărsare…” (A) Imaginarul său e vultur zglobiu: „pasărea nu are mână / şi nici pomul lungi picioare…”, iar cuvântul – uneori „plâns”, „piramidă fără sine / vorbă fără de vechime / ţară cu străinămine…” (Constantine, Constantine); dorinţe şi voinţe ce se cer în caldă-mbrăţişare: „Ce mult, ce mult aş vrea ca să-ţi dedic… / … un cântec nisipului pe care-l ai…” (Lui Constantin Crişan), pentru a conştientiza care-i este menirea: „M-am legat de cuvânt / Ca şi cum aş fi viu / ca şi cum s-ar naşte din mine fiinţa / M-am legat de cuvânt ca să depun mărturie / că nu eu exist, ci el există / În lanţuri mă trage cuvântul de el / niciodată de foc n-o să pier / copilul din creier l-am pierdut pe zăpadă, / numai gheaţa o să mă ardă…” (Legarea de cuvânt).
Lecţia pe care ne-o oferă poetul, merită a o însuşi:
– Să ai puterea de a te lăsă muşcat de prieteni sau de neprieteni: „Puterea de a te lăsa muşcat / de te miri ce ştie ce gură / de te miri cine ştie ce câine / prieten omului…” (Singurătatea de a avea prieteni).
– Să ai puterea de a te lăsa muşcat de suferinţa marii treceri: „Să nu ne ferim de moarte; / ea este aceea care ne face / mai nenăscuţi decât nenăscuţii… / un nenăscut de om, un nenăscut de fir / de iarbă verde / un nenăscut al legii nenăscute / ce-şi pregăteşte domnia, – râzândă, plângândă…” (Să nu ne ferim de suferinţă).
În adevăr, fiecare dintre noi trăim suferinţa într-un mod special şi unic. Important e a conştientiza sinuozităţile ei (întortocheatele striaţii). Şi doar intrând pe fereastra gândului însângerat al poetului şi tot lecţie se cheamă: „Originile morţii… nu se trag din trecut. / Cuiul de fier al luntrei lui Caron / în închegare / dus doarme în respiraţia mea” (Despre originile morţii).
Dar dacă e vorba de propria-ţi suferinţă? Şi-n acest context, merită a te lăsa muşcat: „Simt cum se răceşte în mine inima, / simt cum creierul îmi îngheaţă…” // „Simt cum se face fuior / de abur mâna mea scriitoare..” // „Simt cum mi se dizolvă cuvintele…”(Vietate IX) Ajuns într-acest (im)pas, se impune o şoaptă-nRugăciune: „Doamne, facă-se voia Ta / fiinţându-mă sau nefiinţându-mă!… (Opere. II, 2002, p. 1166) Numai atunci liniştea se va aşterne peste sufletul răvăşit sau în suferinţă şi-ncătuşare… Doar atunci împăcarea cu sinele rosti-se-va aşa: „Ah! Am atâta dragoste în mine, / încât mi-ar trebui / un miliard de ani, – / ca să vă spun / o fărâmă de ea!” Te credem, Nichita! Şi-ţi mulţumim pentru toate darurile tale!
Pentru Nichita, prietenia are haină-nstelată şi învăluiri siderale: „De câte ori mă gândesc nu am dreptate; / numai când înverzesc am floare. / De câte ori răsar stelele / nu mi-e noapte; / numai când înnoptez nasc întuneric. / O, tu, de care îmi este atât de somn / o, voi, de care îmi este atâta dor” (Scrisoare).
Pentru Nichita prietenia înseamnă dăruire totală. Şi numindu-l doar pe Aurel Covaci, într-un timp care „se prăbuşeşte-n fum”, amintirea se-nfioară: „Se cobor la vale / ochii dumitale / ce ai gânduri multe / multe şi strivite / de cai în copite / şi de infinite…” (O, tu, prietene savant…).
Aţi simţit vreodată cum sapă durerea-n tine pentru prietenul de lângă tine? Ei bine, Nichita a simţit-o. Pentru prietenul Aurel: „Am văzut cu ochii mei / pământul cum se sapă / cum se dă gaură în el pentru coşciug / când morţii nimănuia fi-vor laolaltă / din milă putrezind, nearşi pe rug…” (Detalii, în Nichita Stănescu-Aurel Covaci, destinul unei prietenii) Şi avem a reţine că seraficul Nini, ne oferă o mare lecţie de viaţă: orice prietenie îşi are destinul ei, dar… pentru Aurel, Stela şi Laura (familia Covaci) a fost cuvânt şuierat printre tâmple: „Băgase cineva cuţitul în o stea / De tot cu raze sângera / De-mi sparse osul de sub frunte…”
Pentru Nichita, „Istoria este un mormânt”, în sensul că-n ea (în marea carte a lumilor) se conservă Totul. În ea „se-nmulţesc singurătăţile”, iar fiecare trecere se va „risipi” sub câte o „silabă”. Dac-o spune Nichita – putem a-l şi crede: „Secunda vieţii mele / mi-a luat-o un vultur în plisc …/ Secunda vieţii mele / vulturul a dus-o sus în stele…” Şi-acolo, „secunda” vieţii sale a devenit rază. Reţineţi: Raza Nichita!
Pentru Nichita iubirea pentru neamul său înseamnă sfântă respiraţie. A dovedit-o: „Doamne, apără poporul român. / Ai grijă de el şi / apără-l! / El este al tău / cu blândeţea lui de miel / şi cu răbdarea lui de taur, / cu omenia lui / de floare de zăpadă / ce se vede pe geam, Doamne, / pe fereastră şi pe libertate!…”
Ce poate fi mai sfânt cuvânt în Rugăciune – decât acesta: „Dăruieşte-ţi, Doamne, / pe maica Ta, care Te-a născut pe Tine, / poporului român!… Halleluyah! ”(Opere. II, 2002, p. 1176)
În marea sa nobleţe, Nichita şi-a recunoscut doi maeştri:
– pe EMINESCU („Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul / iar nu slăvindu-l de neînţeles / căci ce-a fost el, n-a fost eres / şi sărutare de pământ îi fuse mersul”) şi
– pe ARGHEZI („El este o arcă / a cuvintelor desperecheate, / a substantivelor cu gât de girafă / şi a verbului / înşurubat pe ghinturile / gâtului de copil nou născut / urlând şi cerând lapte…”)
Dacă pentru Nichita, poeticul unduieşte-n revărsări de tremolo: „Străvulturul / vulturelui / Străiarba / ierbii / Ochiul deschis / în pântecul / Verbului…” (Teremia), pentru noi, cititorii săi, El, Raza Nichita, rămâne un nobil, „un cascador / al cuvintelor…”, străluminând universul poetic românesc, şi-ntr-acest an (la trei decenii de la plecarea sa în universul care l-a transformat într-o stea) şi-ntotdeauna.
La ceas de mare taină, când Soarele şi Luna se-nfrăţesc, când Saturn îşi îmbrăţişează suratele, când Dunărea-şi botează apele în Marea cea Neagră, când ochiul drept îl struneşte pe cel stâng (pentru a-l lecui de strâmbătate), să ne rugăm, prieteni cititori, versuind (în stilu-i caracteristic) împreună cu Nichita, cu-al nostru serafic Poet: „şi mă nasc şi mă şi mor / pe pământul de pământ / peste care nu-s şi sunt / nici născut şi nici murit / nici măreţ, nici infinit…” (Mi se mişcă îngerul…).
Ţie, Nichita, „nervură” a bobocului înmiresmat, de Ziua Ta, astăzi, 31 martie 2018 – întru slăvirea unui binecuvântat 31 martie 1933!
Livia Ciupercă
