Irene Postolache s- a născut pe 28 august 1961 în Comăneşti, Bacău – în prezent locuiește în Buşteni, Prahova. Colaborator cu rubrică permanentă de literatură pentru copii la revista literară „Porto Franco”. A publicat povești în revista „Scriptor”, „ECreator” și „Literatura de azi” – revistă sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Membru în Societatea Scriitorilor „C.Negri” din Galați si Cenaclul QProză (scriere on line). Povești scrise de Irene Postolache au fost puse în scenă și interpretate de Teatrul pentru Copii Thalienii (Iași), “Lux Art” (Iași), Școala de teatru by Vlad Vasiliu de la Casa de Cultura a Sindicatelor Galati. A colaborat cu Asociatia “Universul Prieteniei” (Iasi) in organizarea unei tabere de creatie si re-creatie pentru scriitori. Cărţi publicate: „Petrişor şi bănuţii de aur” (debut, Editura „Sinteze”, 2015) – cartea conține cinci povești pentru copii cu vârste între 6 și 9 ani; „Baba Hoaţa” (Editura „Sinteze”, 2015) – vine cu șase povești minunat ilustrate de către Anda Toma; „Aiurilă şi Lenevilă” (Editura „Sinteze”, 2016) – completează seria cu alte șapte povești pline de haz; „Zmeoaica şi mărgelele” (Editura „Junimea”, 2016) – aduce zece povești scurte, cu personaje diverse: zmeoaice, uriași, un balaur timid și fetițe curajoase. Premii: este laureată a Premiului Naţional „Ion Creangă”(2017) – secţiunea literatură pentru copii – decernat de „Muzeul Naţional al Literaturii Ion Creangă” (Iaşi). A avut numeroase lansări de carte, lecturi și intâlniri cu copii din grădinițe, școli, asociații, centre culturale din: București, Galați, Iași, Bacău, Bușteni, Brăila. Scriitoarea și jurnalista Angela Baciu a dialogat, pentru AgențiadeCarte.ro, cu Irene Postolache.
– De la ceașca de ceai, la muntele cu o mie de fețe –
(sau despre un melc albastru, cu șorț și bonetă de bucătar)
A.B.- Irene, este început de martie, astăzi de Ziua Mondiala a Poveștilor (2 martie) am citit unor copii, la atelierele mele de inventat povești, doua texte scrise de tine, copiii au râs și s-au simtit minunat. De unde vin subiectele poveștilor tale?
În primul rând, îți mulțumesc, dragă Angela, pentru invitația la dialog. Aflu o veste minunată, poveștile au adus bucurie unor copii! Subiectele poveștilor vin. Pur și simplu vin. De la nori, de la soare, de la ceașca de ceai din fața noastră, de la muntele cu o mie de fețe care mă privește pe fereastră. Un cățel rătăcit, poza aceea din care privește cuminte fața bosumflată a unui iepuraș. Trilul unei păsări. Nepotul meu… Știi că am un nepot, nu-i așa?! Un copil foarte isteț, cum sunt toți în ziua de azi. Andrei are trei ani și descoperă poveștile. Pe cele scurte. Scoate din coșul cu jucării câte o figurină, majoritatea mici, din ouă-surpriză. Și vrea să-i spun povestea ei pe loc! Fără amânări… Ce provocare! Mă privește cu ochi rotunzi, parcă de răspunsul meu atârnă soarta Universului! Ultima figurină extrasă a fost un melc albastru, cu șorț și bonetă de bucătar, ținând în mână o tigaie… Iar ultima poveste pe care am scris-o, a fost „ Restaurantul melcului”. Vezi,nimic nu e întâmplător…
A.B.- Dar subiectele textelor de proză?
Și aici e o poveste. Viața îți oferă provocări, cărora te adaptezi, sau nu. Mie mi-a dat pentru câțiva ani traiul la țară, în sat, printre oameni simpli și înțelepți. Trebnuie să recunosc faptul că observându-i, m-am distrat copios sau am trăit emoții opuse, uluită de tăria unor întâmplări fără logică. Am locuit în aceeași casă cu vrăjitoarea satului și nu e puțin lucru să vezi cum, sub ochii tăi, doar cu descântece, se retrag negii de pe mâna unui om. Care om, epuizase toate metodele chiruirgicale dureroase, demne de tortura medievală. Se pare că răul a plecat cu vorba bună…
Admir viața care clocotește în jurul meu. Urban, subiectele te ispitesc din scaunul vecin în autobuz, la coadă la ghișeul de taxe din primărie, urcând scara blocului…
A.B.- Ai debutat mai târziu, de ce? crezi că este o vârstă când trebuie sa debutezi? Sau scrisul nu are legatură cu acest aspect?
Am debutat când a trebuit. Când s-a umplut golul. Când greierașul conștiință a răgușit să-mi repete: „ –Spune povești copiilor! Nu le ține pentru tine!” Se umpluseră caietele cu ciorne. Zeci de povești scrise de mână, mărunțel, foaie după foaie. Și am ascultat greierașul! Pe el și pe un înger de femeie, o nașă a poveștilor, care m-a ajutat să găsesc drumul rătăcit. Am aflat cu mirare că în lumea literară, să debutezi după vârsta de cinzeci de ani înseamnă foarte târziu. Știai că majoritatea concursurilor literare au limită de vârstă? Ce păcat! La spus povești, bunicii ar trebui să aibă acces necondiționat!
Consider că joaca nu are limită de vârstă. Așa că, îți răspund fără regret: am debutat când a trebuit!
A.B.- O poveste si o carte preferată? De fapt, când ai început să scrii?
Întotdeuna mi-a plăcut „Mica Sirenă” Și „Cenușăreasa”. Și „Albă ca Zăpada” M-ai prins! Îmi plac poveștile, le citesc și acum, la vârsta mea. Citesc foarte mult, dar nu pot spune că am ales „cartea cărților”. Nu încă. Fiecare carte își dezvăluie farmecul, mă poartă în brațe lin, ca o barcă împletită din fire de vise, spre finalul îndelung amânat.
Să nu pierd firul… Am început să scriu în liceu, atunci mi-a apărut prima poezie în revista școlii. Și am început, neinspirat, cu poezie. Acum… iubesc poezia, citesc poezie, dar nu simt că mă reprezintă. Apoi am așteptat o jumătate de viață, ca să mă coc. Să fac ce-mi place mai mult să fac, povești și proză.
A.B.- Povestea ti se pare o joacă, sau un lucru serios?
Categoric, povestea e joacă. De la început, până la sfârșit. Pornesc de la o idee, încep să scriu, dar întotdeauna mă opresc la jumătate, chiar dacă e clar finalul. Revin la aceeași poveste a doua zi, iar când o termin, nimic nu mai e cum era. Fantastică joacă!
A.B.- Mai au nevoie azi copiii de povești? Tu iubeai poveștile când erai copil? cine iți citea?
Consider că acum, mai mult ca niciodată copiii au nevoie de povești. Îmi doresc să citesc multe povești, la cât mai mulți copii. Să fiu mesagerul poveștii, să ajung în fiecare casă, ca să aduc bucurie. Să umbresc, asemenea unei zâne bune, ecranul televizorului, pe care rulează desene cu vampiri și zombie, sau personaje răzbunătoare care distrug lumea, cu arme în mâini, pline de violență și nepăsare. Să înlocuiesc tableta cu jocuri reci, fără sentimente.
Un copil mi-a spus, la o lectură în fața clasei, că nu-i plac poveștile, sunt „pierdere de vreme”.„Zău? Ce ai fi făcut interesant în timpul acesta?” L-am întrebat, dezarmată de franchețea răspunsului. „Mai bine mă uitam pe facebook sau mă jucam un joc! Aici mă plictisesc!” Mi-a răspuns el. Dezolant! Ar fi minunat ca toți copiii să înțeleagă că nimic din ceea ce te face mai deștept, mai sensibil, mai adaptat la ceea ce e în jur, nu înseamnă pierdere de vreme. De aceea cred cu tărie că este nevoie de povești, mai mult ca oricând.
Mama mi-a citit povești și îi mulțumesc pentru asta. Dacă aș lua viața de la capăt, aș alege ca model pe fata babei cea harnică și isteață, care dăruiește dragoste. Și nu pe omul atletic, robot, care împușcă tot ce-i iese în calea spre următorul nivel, fără discernământ, recompensat cu arme din ce în ce mai puternice.
Eu nu renunț, ripostez cu povești!
A.B.- Ai făcut trecerea de la povești la proză, ți-a fost greu? În ce gen literar te simți mai confortabil?
Trecerea de la povești la proză a venit firesc. Și serios, de data aceasta, fără joacă. Dar trebuie să recunosc faptul că povestea rămâne prințesa pe cal alb.
A.B.- Unii scriitori au obiceiuri mai ciudate atunci când scriu. De pildă, scriitorii Mark Twain, Marcel Proust, George Orwell și Edith Wharton scriau în pat, aceştia preferând să scrie în timp ce stăteau întinşi, sau Charles Dickens, Ernest Hemingway, Philip Roth, Lewis Carroll, Virginia Woolf scriau …stând în picioare. Tu ai vreun tabiet sau obicei?sau locuri preferate?
Oh! M-ai liniștit! Atâtea nume sacre ale literaturii… Au căzut greu peste exuberanța mea, aducându-mă, aproape instantaneu, cu picioarele pe pământ. Fără să mă compar, pe mine mă inspiră locul în care mă aflu. Marea, cu spinări de valuri, pe care le privesc ore în șir, brazii, coduri de bare a pădurilor de basm, casele de lemn așezate leneș, aidoma vestalelor romane, șemineul în care trosnesc discret cuvinte… Ador să stau pe canapea, cu scrisul în față, înconjurată de cele mai pufoase păturici. Iubesc păturicile! O mamă îmi povestea cu patos, odată, despre băiețelul ei de cinci ani care își cară peste tot păturica, refuzând să doarmă fără ea. Cui s-a găsit să povestească? Mie, care nu plec nicăieri fără „ica” mea!
A.B.- Și un test fulger: mare – munte, roșu – negru, rece – cald, introvertit – extrovertit, răbdator – nerăbdator, cafea – ceai.
Mare-roșu-cald-extrovertit-nerăbdător-ceai. Pot să mă joc puțin? Fotoliul, nerușinat de roșu, pe terasa caldă de la mare. Pe măsuța de pai, nerăbdătoare, cana de ceai susură povești… Îmi lipsește: „extrovertit”. Mă ajuți? Cum ai scrie tu, Cosânzeană a poeziei?
A.B.- Te așteptăm cu mult dragi la Galați, în perioada 26 – 28 martie a.c.,când te vei întâlni cu copiii din grădinițe și școli gălățene, când vei veni cu cărțile tale, cu povești și, mai ales cu o excelentă campanie de promovare a cititului și cărților. Te felicit pentru această idée! Dar, despre aceste lucruri vom vorbi cu altă ocazie. În încheierea interviului noustru, ai un gând pentru cei ce te citesc?
Citiți, fiți liberi! Jucați jocul vieții, iubiți, fiți fericiți!
