Prilejuit de moartea lui Mihai I, eseul memorialistic al lui Ion Vianu schițează principalele etape din viața regelui pe fundalul deopotrivă al evoluției României și al vieții autorului. De la regele-copil la anii războiului, cînd Ion Vianu îl vede în multe rînduri pe Mihai trecînd prin fața casei în care locuia, și actul de la 23 august, de la anii exilului, în care autorul îl întîlnește de asemenea pe rege la Versoix de mai multe ori, la avatarurile epocii postdecembriste, biografia lui Mihai I e, în ciuda calităților pe care acesta le-a avut, una marcată esențial de eșec – și poate tocmai de aceea românii se regăsesc atît de bine în ea –, însă un eșec trăit mereu cu remarcabilă demnitate.
„Viaţa Regelui Mihai poartă amprenta tragediei (care stătea scrisă pe chipul său, un joc de riduri şi de mimici care sugera nu numai maiestatea rănită, ci şi lacrimile, disperarea stăpînite; o privire care avea luciri sfîşietoare). Dacă Mihai este atît de bine înţeles şi iubit este pentru că românii se regăsesc în eşec. Numai El a putut aduce neamului Lui mîngîierea şi proba că acest eşec se poate trăi în demnitate şi chiar în frumuseţe, frumuseţea dureroasă a tragediei” (Ion Vianu)
”Elegie pentru Mihai”, de Ion Vianu, a apărut de curînd la Editura Polirom, în colecția „Eseuri și Confesiuni”, şi în ediţie digitală.
Ion Vianu
Născut la Bucureşti în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, Bucureşti. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franţa.
1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viaţa Românească, Luceafărul etc. 1975: Publică un volum de eseuri, Stil şi persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, şi o Introducere în psihoterapie.
1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabileşte în Elveţia, practicînd psihiatria. Este prezent în mişcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua pînă în ultimii ani, în ţară. 1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exerciţiu de sinceritate); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”), distins cu mai multe premii, printre care şi „Cartea Anului” (2010), şi Arhiva trădării şi a mîniei.
În domeniul eseisticii, publică: Blestem şi Binecuvîntare, Investigaţii mateine, Apropieri, Frumuseţea va mîntui lumea şi alte eseuri.
