Pentru Cozo, 2017 a reprezintat anul în care și-a concretizat un proiect de suflet, „Harta. Teritorii portabile” ca manifestare ce marchează încheierea unei serii de lucrări ce au avut drept fundament formal și estetic harta României. Muzeul de Artă din Craiova a fost prima gazdă a expoziției personale „Harta. Teritorii portabile” (08.06-10.07), fiind apoi itinerată la Muzeul de Artă din Arad (19.07-09.08).
Rememorez perfect prima hartă expusă de Cozo în cadrul unei expoziţii a tinerilor artişti organizate la Galeria Eforie (1996), intitulată “Luna curăţeniei”, un inedit assemblage de deşeuri compuse mozaicat în conturul hărţii României, în mijlocul căreia trona ironico-patriotard tricolorul-făraş, ca răspuns plastic la numeroasele acţiuni civice de tip comunistoid iniţiate de primăriile din Capitală şi din ţară la acel moment.
Ironia şi autoironia sunt apanajul artei create de Cozo, un sarcastic contemplator al societăţii, şablonizând formal, în cheie Pop Art, problematicile socio-politice ale României ultimilor 27 de ani. Afirm 27 de ani deoarece Cozo a performat din timpul studenţiei în această direcţie, creativitatea sa 
manifestându-se multifaţetat în pictură, performance, instalaţii, assemblage şi artă obiectuală.
Seria hărţilor create ulterior de Cozo au dovedit un stil puternic imprimat de ironie şi chiar umor negru, fiind portrete globale ale unei Românii închistate în limitele strategiilor geo-politice. Astfel, Cozo devine un strateg al imaginii de factură Pop Art, în care, artificiindu-se de prezenţa expresivă a fiului său (like father like son) creează o extraordinară frescă postmodernă de “tablouri votive” ce reflectă tipologia poporului român patriot şi patri-hoţ: iubitor de fotbal (dar dezamăgit constant de “performanţele” României în domeniu), bisericos (chiar habotnic, îngrăşând cu generozitate buzunarele slugilor lui Dumnezeu în speranţa obţinerii iertării divine), luptător (mai degrabă pentru interesele altuia, decât pentru verticalitate politico-militară), muncitor (şi foarte prost plătit pentru munca prestată, de unde şi exodul în Occident), îmbogăţit peste noapte (corupţie, mafie interlopă), bolnav (şi <ne>îngrijit în conformitate cu conţinutul plicului).
Mai târziu, şablonul României devine elementul principal al performance-urilor lui Cozo, dovedind încă o dată că România este prietena lui şi că tot ceea ce i se întâmplă ca român, lasă un semn adânc în sufletul său de artist, exorcizându-şi astfel “durerea” în mod sarcastic. Hărţile devin un joc al minţii, un loculus ce intermediază strategii, competiţii, dueluri între cel puţin două persoane. România lui Cozo este şablonul repetitiv al unei civilizaţii axate pe conflictualitate sportivă, militară, politică, luând forma unei mese: de petrecere, de conferinţe europene, de tenis, de şah, de joacă cu tancuri, mese care exprimă dialog sau conflict, exprimă acţiunea unei puteri asupra alteia. Astfel, (H)arta lui Cozo poate fi, în opinia mea, un revival de tip Komar şi Melamid doar că manifestarea este în zona românescă a artei obiect, o ironizare postmodernă a acţiunilor socio-educative comuniste, dar şi a celor de tranziţie către democraţia actuală. Cozo îndrăzneşte să problematizeze plastic aspecte ale moralităţii poporului şi a conducătorilor lui, critica sa dovedind, alături de execuţia impecabilă a lucrărilor, că artistul este un fin observator al realităţii şi un “exemplar unic” al artei contemporane româneşti, un nume de referinţă în creaţia artistică de după 1989.
Diana Savu, critic de artă
