Mi-am propus ca omagiindu-l pe Mihai Eminescu, s-aleg drept motto un vers prea puţin extras din contextul său poetico-filosofic: „Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele” (Andrei Mureşanu).
Şi se cuvine să mă explic!
Traversând, lejer, peste timp, îl văd pe MIHAI EMINESCU, prin ochii iubitorului de cultură, Nicolae Petraşcu (1859-1944), la 1880. Atunci, poetul avea deja vârsta de 30 de ani. I se revelă drept o figură regală, dar distantă (surprins, „într-un restaurant din strada Câmpineanu, singur la o masă”). „Părea absent, se gândea aiurea” (Icoane de lumină. Biografia mea)! Firesc, trăirile sale erau mereu „pază de vis şi de eres”! Traversase deja un cumul de încercări, „alunecuşuri rele”.
Scriitorul-jurist N. Petraşcu vede-n figura încă frumoasă a Poetului o constelaţie rătăcindă, străin şi efemer („cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer”), absent la tot şi la toate. Doar uneori, cu-n zâmbet, binecunoscut, ironic, îmbrăţişa exteriorul. Trăia, ca dintotdeauna, în lumea lui de vis. Logic, nu? Îşi urma steaua, „vultur de aur”, predestinarea.
Revăzându-l, la 1888 (îşi aminteşte N. Petraşcu), fulgerul cel pământean, Eminul nostru drag, „privea în juru-i cu atenţie” „zâmbea cu naivitate de gândurile ce-i treceau prin minte”. „Era el şi era altul”! Degaja doar un firav pâlpâit incandescent, în ciuda atâtor lovituri de cnut câte i-au fost aplicate până-n acel moment. Creieru-i fierbea, trupu-i sângera, dar el îşi păstra calmul.
În fond, îşi accepta unicitatea. Tresălta în toată fiinţa sa rostirea divină: „A pus în tine Domnul nemargini de gândire”. Rostul său pe-acest pământ era cel al rodirii: „sămânţa roditoare se cade ca să sameni”!…
Aşa se explică esenţa gândirii pure, zămislire sub imperiul geniului: „Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele”.
Fiinţă pământeană cu atributele genialităţii nepământene!…
Călătoria sa prin acest existenţial „loc al pătimirei”, presărat cu „venin şi farmec” a fost – şi rămâne – „făclie”, „vis dureros de foc”, urcuş îndrăzneţ spre piscurile sfinţite de prezenţa Magului călător spre stele… şi mai departe…spre „imperiul gigantic, purpur-mpărătesc”!
Acolo, negreşit, PreaÎnaltul i-a rezervat întru eternă strălucire, „pe-a cerului nemargini”, o „blândă stea”!
Şi-adesea, cu ochii spre Înalt, rogu-vă, s-o îmbrăţişăm cu privirea. Şi-n acea clipită, puteţi a mă crede (încercaţi!) veţi rosti, în şoaptă:
„Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele”.
Din magma acestei străluciri, hrană pentru noi, micimea cea dintotdeauna!
De aceea, nici nu ar trebui îndrăzni (nici în vis) vreo comparaţiune!
Nu cred s-avem acest drept!
Sinceră rostire, la 168 ani de la întruparea pământeană a Stelei numită Mihai Eminescu!
Livia Ciupercă
