La începutul lunii octombrie 2017, o echipă de jurnalişti şi experţi ai Departamentului pentru Relaţii Interetnice a întreprins o vizită de informare în judeţele Covasna şi Harghita pentru a documenta obiectivele culturale şi turistice ale ţinutului secuiesc. Programul face parte dintr-un amplu proiect european, derulat pe mai mulţi ani, dedicat regiunii Dunării şi întregii ei diversităţi, care se va finaliza prin editarea ”Cărții albastre a identităților dunărene” şi la care vor participa 14 state din regiune. În cea de-a patra ediţie, după ce au radiografiat Delta şi nordul Dobrogei, judeţele Alba şi Bihor, Mehedinţi şi Caraş-Severin, echipa de jurnalişti a poposit, preţ de cinci zile, în Curbura Carpaţilor, pentru o întâlnire cu etnici maghiari, ţigani, evrei, armeni şi cu patrimoniul specific al acestora.
Echilibru şi curiozitate, cunoaştere şi bucurie au fost principiile pe care le-am „îmbrăcat” pe sub hainele groase, de toamnă, pregătite pentru frigul proverbial din ţinutul secuiesc, unde, de regulă, se înregistrează cele mai scăzute temperaturi. Însă sentimentul dominant a fost cel de mirare şi desfătare vizuală, care-mi luminau chipul în nenumărate semne de exclamare, în faţa peisajelor pline de fast sau a clădirilor maiestuoase, cu faţade multicolore ce actualizau trecutul în secvenţe grave, măreţe. Peisajul în întregime montan, creat parcă de un arhitect renascentist, alcătuia edificii stâncoase cu şube grele de brazi, la picioarele cărora se adăposteau văi brăzdate de aşezări omeneşti, din care biserici catolice, reformate, evanghelice sau ortodoxe îşi iţeau capul deasupra caselor-cetăţi. Pentru a se reflecta şi zâmbi ca într-o oglindă, arhitectul a făurit lacuri glaciare, în jurul cărora să forfotească oameni aflaţi în staţiunile cu ape minerale, iar pe noi ne-a însoţit pe tot parcursul călătoriei, dăruindu-ne personal apusuri şi înserări romantice, aproape ireale. Ei bine, în această ambianţă, în care am făcut cunoştinţă cu patrimoniul geografic al Carpaţilor, am cunoscut oameni gospodari, artişti, creatori, meşteşugari, muzeografi, edili, castelani, dispuşi să ne arate rodul muncii, pasiunii şi seriozităţii lor. Fără prejudecăţi, fără stereotipuri de o parte şi de alta, vă spun că aceşti oameni sunt impresionanţi prin ospitalitatea lor, prin modul elegant de a-i primi şi trata pe străini, fie ei şi români (sic!), prin curăţenia oraşelor lor, semn că îşi iubesc mult locurile de baştină. M-au surprins ordinea şi bunul gust, iar primul chiştoc de ţigară, aruncat pe jos, s-a datorat unuia din echipa noastră de jurnalişti.
Kürtős kalács, borviz, köszönöm szépen
Kürtős kalács, borviz, păpuşi din pănuşe, köszönöm szépen, tessék, pălării de paie, ceramică de Corund, biserici fortificate, cetăţi, castele, staţiuni, muzee, pălincă, turtă dulce, pâine cu cartofi, gulaş, ceardaşuri. Sunt simbolurile, sigiliile acestui ţinut secuiesc conservat în tiparele lui clasice, neagresat şi urâţit de restituiri ilegale, de demolări şi distrugere, de inconsistenţă. Totuşi, în unele locuri, defrişările masive amintesc ca o ploaie de meteoriţi de corupţia politicienilor lor, care nu sunt nici mai buni, nici mai responsabili decât colegii de la Bucureşti, care au mutilat ireparabil patrimoniul acestei ţări. Însă ceea ce ne apropie este zestrea culturală a fiecărei etnii, materializată în muzee, case memoriale şi personalităţi, în muzică, dans, cărţi, teatru, filme, meşteşuguri, artă culinară, lucruri frumoase, nemuritoare, care creează o diversitate prolifică. Dacă ar fi să enumăr acum toate obiectivele vizitate în judeţele Covasna şi Harghita, oamenii cu care ne-am întâlnit, poveştile lor şi ale fiecărui lăcaş, ar trebui să alcătuiesc un ghid turistic masiv. Zona este frumoasă, cu oferte de nerefuzat (o cazare în satul Muzeului pălăriilor de paie este 25 de lei, alta la Castelul Daniel din Tălişoara, 70 de lei etc.), cu staţiuni precum Covasna, Valea Zânelor, Balvanyos, Praid, Sovata, Borsec, Tuşnad, cu lacuri renumite, neatinse de viciile turistice, ca Lacul Sf. Ana, Lacul Roşu. Cu peşterile Şugău din Munţii Giurgeului şi Mereşti din Munţii Harghita. Cu Cheile Bicazului, un fenomen carstic şi vizual ce aminteşte pe alocuri de Petra din Iordania, cu biserici şi mănăstiri din lemn şi lăcaşuri fortificate, ateliere de olărit şi cu Centrul din Târgu Secuiesc şi ale sale 72 de curţi interioare, unic in Europa.
Muzeele reflectă istoria şi activitatea maghiarilor de pe aceste meleaguri, ca Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, Castelul Miko şi Muzeul Secuiesc al Ciucului din incinta castelului, Muzeul Oltului şi Mureşului Superior, cu interior ţărănesc, toate trei în oraşul Miercurea Ciuc, Muzeul de Apă Minerală din Tuşnad sat etc. Cred că nu exagerez, dar aproape că nu există localitate din această zonă care să nu deţină un muzeu local, un obiectiv care să le stârnească curiozitatea turiştilor aflaţi aici. Cum este Muzeul breslelor din Târgu Secuiesc, inaugurat în anul 1972, care prezintă istoria urbei începând din anul 1407, perioadă de înflorire a breslelor olarilor, cizmarilor şi pantofarilor, tăbăcarilor, fierarilor, turtarilor, măcelarilor, pălărierilor, tâmplarilor şi croitorilor. Aici există o colecţie inedită de costume populare în miniatură ce reuneşte 250 de păpuşi îmbrăcate în veşminte tradiţionale. Majoritatea satelor deţine cel puţin câte o Colecţie de Etnografie şi Istorie Locală, iar eu am numărat cel puţin 30 de astfel de muzee în judeţul Harghita. Aceste localităţi sunt ele însele atracţii turistice şi muzee în aer liber prin casele vechi, bine conservate, zecile de castele restaurate, dar mai ales prin renumitele porţi monumentale secuieşti, din lemn, asemănătoare cu cele din Maramureş, unele de la 1700, care te invită să te opreşti şi să le admiri. Mulţi turişti care ajung în aceste regiuni mărturisesc că se simt parcă într-o ţară străină, şi asta datorită limbii, fiind doar o percepţie personală.
Am fost, de asemenea, în comunitatea de ţigani din cartierul Őrkő, de la marginea oraşului Sfântu Gheorghe, însă povestea ei necesită o abordare separată şi un reportaj special, datorită complexităţii situaţiei acestei comunităţi. La fel, sinagoga din Gheorgheni unde un mesaj scris pe o tăbliţă de lemn anunţă că “Am fost 986, am rămas 92”, ceangăii din regiune, precum şi Biserica Armenească din acelaşi oraş vor face obiectul unor articole ulterioare. Din păcate, programul nu a inclus şi o întâlnire cu reprezentanţi ai minorităţii româneşti din regiune. Pentru echilibru. Subiectul este unul delicat pentru ambele etnii, pentru majoritarii români, deveniţi în aceste judeţe minoritari, şi pentru etnicii maghiari care sunt aici majoritari.
“Ale cuie, tată! (?)”
Sigur, am vizitat doar o parte din aceste obiective, în special muzee şi biserici, chiar şi o rezervaţie naturală, şi anume Parcul dendrologic Csiky din Gheorgheni, vechi de la 1884, ce deţine, alături de brazi, molizi, stejari şi două exemplare de sequoia. Cred că este oportună promovarea acestor puncte turistice în cadrul Programului European Cartea albastră a identităților dunărene, aşa cum am făcut şi cu celelalte regiuni ale ţării, pentru că în fond vorbim despre diversitatea culturală a întregii Românii. Iar aici intervine o interogaţie ce aminteşte de un banc vechi: “Ale cuie, tată! (?)” “Ale tale, fiule!”. Glumesc, desigur, aceste valori de patrimoniu aparţin culturii şi diversităţii noastre etnice, alcătuite din majoritate şi minorităţi care au trăit şi s-au dezvoltat împreună. Doar că, aici, în ţinutul secuiesc, zicalele “Omul sfinţeşte locul” şi “Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi” au sensuri originare, nu metaforice. Iar etnogeneza ca răspuns la revizionismul şi etnocentrismul politicienilor maghiari – fumigene de obţinut voturi şi capital electoral – este invocată doar la nevoie. În rest, oamenii nu sunt inflamaţi de sloganuri – chit că premierul Viktor Orban care fusese la Cluj, într-o vizită particulară, cu doar o zi înaintea noastră, a agitat un pic spiritele – ei sunt fireşti, pozitivi, nerevendicativi. Cutia Pandorei a fost deschisă totuşi de câţiva interlocutori în timpul vizitei noastre, afirmând din nou aspiraţia populaţiei maghiare spre autonomie, argumentând că nu mai vor ca viaţa lor şi a copiilor să fie hotărâtă de la Bucureşti, de nişte politicieni corupţi, ale căror acţiuni le sunt potrivnice. Iar asta se petrecea, de asemenea, pe fondul emoţional al referendumului din Catalonia.
Dezbaterea este una sensibilă şi nu cred că toţi maghiarii din România vor boicota Centenarul Marii Uniri de la 1918, doar pentru că aşa a decis liderul comunităţii. Vorbim aici de prejudecăţi, intoleranţă şi lipsă de comunicare onestă a clasei politice. Ca argument aduc reportajul multimedia realizat de Vlad Mixich şi Laurenţiu Diaconu-Colintineanu pentru HotNews, care au încercat să cunoască părerile secuilor despre autonomie. Aflăm astfel că aceasta este o problemă secundară pentru ei, probleme cu adevărat reale sunt sărăcia şi lipsa de perspectivă, simptome generalizate la nivelul întregii ţări. Ei spun că au alte griji şi nu cred (unii) că autonomia le-ar aduce o viaţă mai bună. Iar dacă se împotrivesc aniversării Centenarului şi Zilei Naţionale a României, acesta este doar un caz de intoxicare a populaţiei maghiare de către liderii lor, pentru a le distrage atenţia de la problemele adevărate ale vieţii de zi cu zi. O zi naţională este o solemnitate sacră ce se apropie ca echivalenţe şi simboluri de sărbătorirea unui sfânt din sinaxar. Aşa este Ziua Naţională şi în Ungaria, şi în SUA, şi în Franţa etc.
România este “aerul pe care îl respirăm împreună”, spune scriitorul Andrei Pleşu într-un editorial din Adevărul. “Nu respirăm doar aerul oferit de văzduhul circumterestru, ci şi aerul cetăţii, al comunităţii în care trăim. Aerul acesta ne este livrat nu de atmosfera fizică a planetei, ci de politicieni, de ziarişti, de profesori, de artişti, de vecini, de comentatori volubili prezenţi ubicuu, cu alte cuvinte, de concetăţenii noştri, de lumea noastră. Nu părem prea îngrijoraţi de poluarea acestei zone, de aspectul toxic al scenei noastre publice, de modul grosolan, vicios, în care mulţi dintre actorii spectacolului cotidian pun în pericol, fie că îşi dau sau nu seama, metabolismul nostru intelectual şi sufletesc.”
Există o artă a convieţuirii multietnice?
Nu ştiu. Însă una a înţelegerii, a bunei vecinătăţi, a prieteniilor, a căsătoriilor mixte, a parteneriatelor culturale, economice, da, este posibilă. Iar România europeană, ca multe alte ţări, a demonstrat că diversitatea etnică ne îmbogăţeşte spiritual şi numai o cunoaştere cât mai reală a culturii, limbii, istoriei, gastronomiei celuilalt estompează falsele agende. Ceea ce am făcut şi noi, echipa de jurnalişti români şi maghiari, încercând să aducem în atenţia tuturor patrimoniul istoric al acestei regiuni, proiect ce va continua cu alte ţinuturi atractive ale României, pentru că Dunărea, iată, este un exemplu şi simbol al coeziunii, al bunei vecinătăți și prieteniei. Ştiu că mă voi întoarce ca turist aici, că voi admira din nou frumoasele porţi secuieşti şi pâinea cu cartofi, pentru că dictonul latin Ubi bene, ibi patria, spus acum 2000 şi ceva de ani î.Hr., de Aristofan, are aceleaşi semnificaţii pentru toţi, mereu.“România, te iubesc!”
Maria Dobrescu
