Cu 137 de ani în urmă, la 21 mai 1880, se năștea Ion N. Theodorescu, cel care avea să devină Tudor Arghezi, unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române și universale. A reformat din temelii poezia românească, înnoind limbajul poetic și viziunea asupra poeziei, deschizând larg porțile esteticii urâtului într-un teritoriu dominat de estetism. A explorat resursele limbii, din straturile cele mai umile și „non-poetice” până la cele mai elevate, și a valorificat genial potențialul literar al cuvintelor. A exploatat poetic „urâtul”, umilul, marginalul, sordidul, morbidul – pe calea deschisă de Baudelaire, Poe, Rimbaud, Verlaine și alții – , convertind totul în poezie. „Din bube, mucegaiuri și noroi, / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, spune poetul.
Primele volume de versuri, „Cuvinte potrivite” (1927) și, în special, „Flori de mucigai” (1931), au zguduit teritoriul literaturii române, cu suflul lor înnoitor, cu noua viziune a poeziei. Poemele din cel de-al doilea ciclu, în descendență programatic baudelairiană (v. „Les fleurs du Mal”), au scandalizat o parte a lumii literare, tributară unor mentalități osificate, și publicul hrănit cu lecturi estetice. Iată câteva mostre:
„În frig și noroi
Trec hoții-n convoi, câte doi,
Cu lanțuri târâș de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.”
*
„În beciul cu morții, Ion e frumos.
Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs.
Trei nopți șobolanii l-au ros
Și gura-i băloasă-i ca de sacâs”
*
„Cine ți-a frământat carnea de abanos
Și ți-a băut oftatul mincionos?
Cui i-ai dat, fă, să ți-o cunoască
Făptura ta împărătească?”
*
„Cu vreo câteva tulei,
Mă, tu semeni a femeie.
La spinceană
Fetișcană,
Subsuoară
De fecioară.
Ai picioare
Domnișoare,
Coapsa lată
Adâncată,
Ca-n zuvelci;
Urechile, ca doi melci;
Doi zuluifi cu doi cârcei;
Două boabe de cercei
Dezlipite, de muiere.
Și – al dracului – a miere
Și a tiparoase
Hoitul tău miroase.”
*
„Aduceți cerneala:
Se face acum socoteala.
Az-noapte, cu luna și plopii,
Opt bolnavi au dat ortul popii.
De foamea și chinul răbdării
Lipită li-i burta de șira spinării,
Și-n fundu-i, distrat și ridicul,
Ochește sinistru buricul.
Cu toți-s în pieile goale,
Au bube cleioase pe șale,
Noroaie de sânge pe piept și picioare,
A morții atroce și grea impudoare
Dezvăluie cinic ce vor,
În viață, organele lor.”
Exemplară și copleșitoare pentru condiția ființei umane, pentru marile întrebări ale omului, rămâne, în poezia argheziană, căutarea lui Dumnezeu și a sensului ființării, din „Psalmi” și din alte poeme. Smerit și iconoclast, umil și revoltat, rugător și plin de reproșuri, poetul este un Iov pe cenușa suferinței, sfâșiat de suferința îndoielilor și de dorința comuniunii cu „Cel de Sus și din Veac”, înspăimântat de neantul morții, în căutarea dramatică a izbăvirii, care neagă și afirmă, ridică pumnii spre cer, amenință și imploră din condiția fiului pierdut, părăsit în „stepa” ființării fără orizont, care-și caută, apostat, revendicativ și însetat de iubire, Tatăl. Căutarea argheziană a dumnezeirii și a sensului omului constituie una dintre cele mai intense, profunde și tulburătoare experiențe poetice din literatura secolului XX.
„Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Și s-a lovit de plopii din grădină?”
*
„Vreau să pier în beznă și în putregai,
Ne-ncercat de slavă, crâncen și scârbit.
Și să nu se știe că mă dezmierdai
Și că-n mine însuți tu vei fi trăit.”
*
„Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru-n îndârjire vie.”
*
„În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Și mă muncesc din rădăcini și sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger.”
*
„Ruga mea e fără cuvinte,
Și cântul, Doamne, mi-e fără glas.
Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte.
Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas.
Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.”
*
„Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”
*
„Pribeag în șes, în munte și pe ape,
Nu știu să fug din marele ocol.
Pe cât nainte locul mi-e mai gol,
Pe-atât hotarul lui mi-i mai aproape.”
Sorin IVAN
