Peter Kneipp a avut vernisajul expoziţiei ’Metamorfoze’ la galeria Agora din Reşiţa, în 08 septembrie 2016. M-am dus să revăd lucrările după vernisaj, pe îndelete, singur, într-o altă zi. Prima lucrare care m-a ’chemat’ a fost ’Timp şi spaţiu’. Douglas Hofstadter, o legendă în lumea ştiinţelor cognitive, a primit, în 1999, premiul Pulitzer pentru cartea ‘ Gödel, Escher, Bach: An Eternal Golden Braid’, în care a explorat ideea transpunerii muzicii lui Bach în proiecte arhitecturale. Primul meu gând în faţa lucrării a fost că sunt în faţa unei reuşite de tip Hofstadter: lucrarea cânta! Am văzut şi celelalte lucrări şi, o bună parte din ele, mi-au ‘cântat’.
Aşa m-am hotărât să culeg câteva impresii din expoziţie, dar şi ce se ascunde dincolo de vizibil cu Peter, mânat de vorba fotografilor că orice imagine adevărată spune o poveste şi, după cum sunt lucrările, clar şi ‘poveştile’ lor sunt aparte. Cum Peter Kneipp trăieşte de o perioadă destul de lungă aproape retras în Germania, la Tuttlingen, fiind mai puţin ’vizibil’ în România, m-am hotărât să transcriu direct o parte din cele aflate, chiar în forma în care au curs ele în timp ce ne uitam cu Peter la lucrări.
Ioan HĂLĂLAE
Timp şi spaţiu (2015), Tehnică mixtă, ca.94x174cm (4 părţi 94×43 cm)
Ideea cu care am plecat la drum a fost aceea a redării, într-o imagine, a timpului şi a spaţiului. Idee în faţa căreia m-am oprit de multe ori pentru a medita şi iar a medita …
De la timp şi spaţiu am luat trei elemente: aerul, apa şi pământul. La un moment dat, amintindu-mi de peisajul aflat în tabloul cu Mona Lisa, am adăugat şi focul. Dar şi asta mi-a fost insuficient, şi atunci am adăugat şi infinitul ca un alt element, şi mai urmează.
Mersul timpului l-am făcut prin perpetua alternare a anotimpurilor. Plecând de la ideea că, în natură, anotimpul se mişcă vizibil, la pomi mai ales, am făcut o stilizare la maxim, în care, într-o ogivă, am aşezat un pom. Se văd tulpini şi crengi, încărcate cu zăpadă în cazul ăsta. În continuare următoarea ogivă, iar tulpini, iar ramuri încărcate cu flori – puncte roz sau alte culori deschise, apare şi verdele încă crud. A venit primăvara! Apoi apare vara, cu culori saturate roşu şi verde, iar apoi toamna, culorile o radiază. În jurul ’pomului ’ îşi găseşte loc aerul, nuanţat diferit în raport cu tonul anotimpului, iar în continuare, de jur împrejur se profilează infinitul, în alb imaculat.
Şi, sub apa care reflectă şi delimitează?
Ulterior, prin reflexie, astea-s rădăcinile, că există o viaţă şi sub pământ. Roşul mi l-am dorit ca focul din interior din adânc ca foc, şi ca Iad. Arde în Iad, nu ne glumim acuma şi ne-a scăpat nişte culoare acolo! Am inclus şi rama în ăsta, cu semnificaţie, negrul fiind moartea. Şi albul acesta l-am pus ca să mai tacă. Şi ca speranţă între iad şi moarte…
Da. Dar vedeţi, iadul vine deasupra Morţii. La cum aţi inclus şi rama, ca întreg, toată lucrarea, inclusiv bucata asta… e băgată cu semnificaţie, vedeţi că da, păi nu trebuie neapărat, acum, na. Să fi făcut aici negru şi după aia roşu? nu ştiu, eu vă întreb aşa, că dacă tot aţi spus că roşul e iadul … nu, roşul e în interiorul pământului înăuntru e un nucleu ca la vulcan da, aşa este, centru-i permanent încins. Da. Asta e o interpretare. Poate alţii vor găsi şi altele.
Mythos (2014), Tehnică mixtă, 69x69cm
Aici la Mythos, motivaţia temei este, după părerea mea, destul de simplă, și anume că în toate mitologiile şarpele a avut un loc aparte, fie pozitiv, fie negativ. Că unele, ştiu eu, religii sau mitologii, arată că el şi vindecă, iar în altele ştiu clar, şi noi ştim clar, că de fapt distruge. Acum, dacă o luăm altfel, în mitologie şarpele are un rost bun, şi la noi este şarpele casei, în India este cobra casei. Da. În religie el este un element rău, deci religia l-a făcut aşa dintr-un element bun, un paznic al casei, care nu permite răul. În unele mitologii clasice şarpele este un mâncător al răului. Da, tocmai, zic. Dar există variaţii, de la religie la religie, de la filozofie la filozofie, şi aşa mai departe; şi unii îl preamăresc şi îl duc la înălţimi de conceput, sus, ca fiind ştiu eu de unde venit, din ce sfere, un suprem, da, de la filozofie la filozofie. Iar jos omul foloseşte treaba pentru a produce nişte vindecări de nişte boli, prin ce ia de la şarpe. Rolul de „animal simbol” este accentuat şi de faptul că în faună are un loc aparte: se naşte din ou ca păsările, trăieşte sub pământ, se deplasează fără a avea picioare. Despre funcţia simbolică pe care o are şarpele în diferite culturi de-a lungul timpului s-a scris mult, foarte mult. Vizaţi o încadrare concretă? Tocmai că nu doresc concret să mă plasez „undeva”, e şi greu, eu vreau să rămân mai spre „altundeva”, dacă se poate spune aşa. Aşa, mai spre „dincolo de”, mai spre zona care a generat mitul. Cum? Încep prin a nu specifica cu ajutorul unor motive sau simboluri cunoscute nici semnificaţia, nici rolul avut, nici locul dar nici timpul, etc. care să trădeze un mit anume. Explorarea teoretică şi opţiunea filozofică le trec pe seama privitorului. Să-şi revizuiască el tot ce s-a spus şi scris despre şarpe: păzitor al locului; cu muşcătura fatală, dar cu aceeaşi otravă ducând şi la vindecare, opozant al omului, etc. Tocmai de aceea scrie sub tablou „Mythos”.
La o primă vedere, se vede destul de uşor … doar şarpele. Să trecem la lucrare.
Întregul motiv a fost structurat din fragmente, provenite din segmentarea trupului, care apoi sunt aşezate în poziţie orizontală şi verticală, concepute în aşa fel ca să sugereze o cruce. Forma „crux”, la care am apelat, este prezentă în diferite culturi, înainte şi după Christos, azi fiind denumită „crucea greacă”. Caracteristica ei, patru braţe egale, dar cum se vede nu şi la mine, aşezate axial, orizontal şi vertical. Apelând la această formă de structurare, fac trimitere la, dar totodată doresc să şi subliniez, existenţa mitică a şarpelui, inscripţionat în această cruce. Se închide ermetic, se apără într-o formă labirintică în care coada şi capul, „părţile sensibile”, sunt de neatins. Poziţia capului, de altfel clasică, exprimă atenţie şi cercetare, dar şi atac sau apărare, totodată. Coroana dispusă central deasupra capului scoate în evidenţă rangul şi misterul pe care i-l atribuim noi, oamenii, iar simbolul farmaceutic îi subliniază utilitatea din acest domeniu.
Fondul lucrării, colorat în tonuri verzi, reprezintă natura, mediul în care şarpele trăieşte, sunt frunze, iar liniile negre şi roşii care le delimitează semnifică pentru mine acel etern „a fi sau a nu fi”. Liniile sunt elemente contrare, care se fac ecoul poziţiei antagonice a verticalei şi orizontalei care constituie crucea, aflate în permanentă contrapunere.
Contrapunere dar şi fuziune, că-n fond, crucea este un simbol al uniunii dintre planul Divin şi planul Uman. Oricum, nonconformistă asocierea dumneavoastră de simboluri. Tema antagonismului care fuzionează, deschizând spre altceva, e mereu provocatoare. Aici, şi incitatoare.
Tristesse (2016), Tehnică mixtă, 94x76cm
Lucrarea asta se referă nu la nişte păsări în primul rând, ci la sentimentul de tristeţe şi resemnare. Am vrut să redau tristeţe, şi cum să fac? Întâmplarea a făcut ca aflându-mă odată în maşină, când treceam prin Ungaria, era un timp să zic aşa … de nici un fel … de băjenie, ca în Bacovia, se şi însera. Să fi văzut câteva păsări amărâte, care stăteau într-un castan, pe nişte crengi cu câte o frunză, două. În jurul lor o tristeţe apăsătoare, nu se mişcau, de parcă erau înţepenite, amorţite. Exact ce căutam. Mai multă tristeţe şi amărăciune nu se poate, am zis. Atunci am hotărât să fac o toamnă cu castani şi păsări. Le-am stilizat la maxim, ochii păsărilor să dea, ca să zic aşa, semnificaţia din titlu.
Mai e şi atitudinea aia de resemnare amorţită …
Nu doar sentimentul unei resemnări, dar şi al solidarităţii în acceptarea unor momente mai grele.
Păpuşile / Die Puppen / The Kids Quartet (2004), Tehnică mixtă, 100×180 cm, Polyptychon
Şi acum, nepoţii?
Ei, cu nepoţii, îi simplu. În 2002, în octombrie, nu în septembrie aşa ceva în august, mi s-a spus vine al patrulea nepot, ăl mai mic, şi atunci am ajuns şi la ideea câţi nepoţi mai vin, păi nu mai vine nimic, în momentul de faţă nici n-au mai venit, au trecut 14 ani; şi atunci ştiind că toată lumea, adică bunicii taţii mamele, au în portofel poza de la ăl mic, uite-l aşa, uite-l pe dincolo, alţii pun în rafturi prin camera de zi, aşa, am zis că las’ că-mi fac şi eu mie pentru camera de zi ceva.
Exprimat aşa, pare firesc şi simplu. Da, dar nu e. Noi, cei bătrâni, suntem născuţi în „patria română”; ei toţi patru au venit pe lume în „noua patrie” Germania. În ochii noştri şi în cronica familiei Kneipp ei reprezintă trecerea la alt viitor, ceea ce în lucrare este exprimat prin tendinţa de avânt, de înălţare sugerată de îngustarea în partea de sus a trapezelor în care sunt incluse „păpuşile”. În schimb, invers, baza patrulaterului mai lată jos, mai solidă, face trimitere la trecut, la rădăcini, la necunoscut.
Le-aţi făcut pe rând, sau toate odată?
Am lucrat la toate odată. În 2003 primăvara se naşte acesta, şi în 2004 am fost gata cu tabloul. Am lucrat la el un an şi ceva. Numai dacă mă gândesc cum am preparat pasta, am întins-o plat, cu un pieptăn am trasat canalele, pe care ulterior le-am curăţat cu un mic ferestrău de mână. Desigur la această „operaţie” au apărut şi mici iregularităţi, ce m-a făcut să accept şi „întâmplarea” în conceptul şi executarea lucrării. Aţi ascultat de material. Exact. Că există şi varianta că întâmplarea are un rol în creaţie. Şi sunt opere mari care au la bază întâmplarea.
Personajele din lucrare mi le-am dorit ca nişte păpuşi, interesant şi deosebit îmbrăcate, iar capul şi picioarele reprezentate aparte, dar cu expresivitatea copiilor a acestor părţi. În prezentarea personajelor am ales o formă trapezoidală, cu laturile neparalele foarte lungi, respectiv foarte înalte, iar în ansamblul lucrării prin repetarea acestei forme fac trimitere la un şir de piramide, evidenţiate prin cele patru pete cromatice albastru, galben, verde şi roşu. Albăstrel, aici primul, şi Roşioara, adică fetiţa, ultima în imagine, şi-au ales singuri culorile. Ceilalţi doi, fiind prea mici, le-au primit de la bunicul lor.
Acesta-i cel mare, după aia o venit fata, după aia ăsta, şi ăsta şi mai mult. Nu ştiu de ce mi s-a părut mie că să le fac pe toate patru la fel. Mmm, nu-mi suna. Şi pe ăsta, parcă fiind mai mic, să nu zicem că-i mai prost, dar mai puţin ok la discuţii. Ei, după aia am văzut că asta pusă aici nu prea semăna şi am făcut şi fondurile astea. Care în final trebuie să spun că mă ajută foarte mult, îi dă decorativ şi înălţime, o formă arhitecturală, şi aşa mai departe. La vârstă, ăsta-i cel mai lat, urmează fata, urmează ăsta şi urmează ăsta. Aici am semnalizat vârsta lor. Unde se închide sus trapezul da, unde se închide latura mică a trapezului, e mare, mai puţin mare, mică, şi la ăsta şi mai mică.
Titlul final, „The Kids Quartett”, de unde? O invenţie de-a copiilor. În 2011 când am expus pentru prima dată lucrarea, la Spaichingen, avea titlul „Die Puppen”. Din teamă că la vizitarea expoziţiei de către colegii lor de clasă ar putea fi porecliţi „Puppe” au protestat, şi astfel din discuţii s-a ajuns la titlul de mai sus, de care aţi întrebat.
Cu ce exprimare muzicală aţi asocia lucrarea? Ce să spun? Aş crede că se poate apela la interpretări monosilabice, continua cu cântece de leagăn dar şi alte melodii specifice vârstei.
Da, şi dacă includem expresivitatea şi ecoul cromatic, ajungem la un „Quartett”.
Solfeggio plastic în roşu şi verde (2013), Tehnică mixtă, Triptic, 57×37; 57×88; 57x32cm
În prima fază lucrarea aceasta se limita doar la partea centrală a tripticului. M-am uitat şi am zis ”măi, parcă e o natură statică destul de obişnuită, prea obişnuită, hai s-o mai măresc”. Să-i daţi o oarecare dimensionalitate. Exact! Soluţia pentru mine era să-i creez o nouă ’orizontalitate’, cu riscul că repetarea motivelor ar putea duce la încărcarea lucrării sau monotonie. Pe cât am putut am evitat aceasta; odată cu adăugarea celor două părţi laterale am lăsat spaţii corespunzătoare faţă de cel central. Având în atenţie permanent comparaţia cu muzica, la fel ca la ”Omagiu”, unde trimiterea o putem face spre simfonie … Aşa este. Pentru lucrarea asta ce muzică aţi fi ales ? Am făcut aici asemănarea cu muzica de cameră, că se ştie de fapt că la muzica de cameră, unde se cântă, în saloane, există ori peisaje ori naturi statice. Na, natura statică e în salon, muzica se cântă.
Aveţi un portativ, bine ascuns. Notele şi instrumentele?
Firesc că le am. Verdele e pianul, iar porţiunile geometrizate de pe pere sunt clapele. După care vin instrumentele de percuţie – vazele din lucrare fiind mai mari şi sunetul mai puternic; urmează instrumentele cu corzi, pentru tije tonuri mai joase, pentru lalele mai ridicate sau corzi mai groase, apoi mai subţiri. După care revenim la corzi mai groase, apoi iar coborâm la percuţie, apoi la pian şi aşa de la stânga la dreapta, până ajungem la ultimul sunet al pianului.
După care, muzica deschizându-se spre alte dimensiuni.
Garoafe sub cupolă (2014), Collage, 60×70 cm
Asta parcă e Tocata şi Fuga în „Re” ale lui Bach, când începe şi se deschide brusc totul. Că Bach îi dă drumul direct exploziv, fără nimic moale. Da, aşa e, şi asta la fel porneşte, explodează radial ca tuburile unei orgi de catedrală şi atunci i-am făcut o cupolă, aşa, să fie încadrată şi stabilă. Dar dacă nu era cupola, vă daţi seama, cum e în stânga aşa şi-n dreapta, şi-n jos şi-n sus; aşa însă e mai legat şi unitar. Şi fondul e el însuşi un motiv, arcuit, şi culoarea asta merge aici, se deschide, vine şi se duce şi curge curge una în alta. Da, le văd. Din fiecare fuge ceva, se duce tema, încă pluteşte , porneşte alta … se deschide progresiv. Am vrut ca fondul să devină activ, să se integreze şi să participe la compoziţia făcută din flori şi vază, întregul tablou să fie într-adevăr unitar şi închegat; ideea să fie susţinută compact.
Am folosit hârtie de tapet, tăiată şi pusă radial, una lângă alta, ca nişte raze solare. Am căutat ca alăturarea lor să nu se vadă nu se văd bucăţile, rar se văd undeva, poate aici. Nu se văd aşa, aici trebuie să fii foarte atent; cine nu ştie e greu să le găsească.
Autoportret (1988), Ulei pe pânză, 76×62 cm, şi Autoportret cu pălărie galbenă (2013), Collage, 60×50 cm
Ei, autoportretul! Am avut, în primul rând, autoportretul care e în partea cealaltă. Acela l-am făcut de mult, după aia l-am stricat uşor, l-am refăcut, şi atunci am zis să îl las aşa. Nu-l mai mişc. Şi, de la portretul acela, am zis hai să fac al doilea portret, că acela a fost în tinereţe, acolo n-am barbă, aici am barbă, am mai îmbătrânit, port pălărie, hai să mă joc cu ceva în iarna asta. Şi atunci am făcut ce se vede. Am mai făcut un ochi care râde, un ochi care plânge; iar aici am făcut, aşa să zic, ferestrele. Ferestrele minţii, se vede ce gândeşte, cum vede lumea şi aşa mai departe.
Şi dincoace, mai la tinereţe, cum v-aţi văzut? ’88, a trecut o vreme de atunci, aproape 30 de ani! A trecut o vreme, sigur că da! Aveam şi atunci pălărie, am avut ideea şi am zis hai să fac un autoportret, că un portret propriu-zis nu mă prea pricep, să fac portrete cum fac alţii, clasic; şi atunci am zis hai să văd cum îl fac.
Uitaţi-vă la cum eraţi atunci şi la cum sunteţi acum. Vedeţi ce mult a crescut lumina în viaţă? Aha, păi se poate interpreta! Uitaţi-vă ce culoare e fondul acolo şi ce culoare e fondul aici. Da. Nici eu nu mai ştiu de ce l-am făcut atunci aşa trist şi rece. Un autoportret trist, dar ochiul râde! Două autoportrete la diferenţă mare de timp, în cu totul altă stare de spirit. Da. A apărut barba… şi barba am ţinut s-o fac albă! deci ferestrele sufletului şi împărţirea asta pe zone, elementele fundamentale au rămas aceleaşi. Şi a apărut o grămadă de lumină şi pălăria e aşa, mai de bunic … un pic. Da. Corect. Da.
Şi, totuşi, e şi un ochi care plânge.
Femei cu floarea soarelui I, (1986), Ulei pe carton, 76×62 cm, şi
Femei cu floarea soarelui II, (2010), Tehnică mixtă, 96×82 cm
O compoziţie cu personaje?
Sunt imagini care, nu ştiu exact cum să spun, ţi se fixează în memorie pentru totdeauna, pur şi simplu se estompează, dar rămân fixate şi nu se şterg. La începutul anilor ’60 am fost de mai multe ori martor ocular la trecerea, în pelerinaj, a unui grup de credincioşi care se duceau la biserica Sfânta Maria din Radna (Lipova). Erau mai multe femei, puţini bărbaţi şi câţiva copii. M-au impresionat. Purtau costume populare, specifice minorităţii bulgare – asta am aflat mai târziu, din sat, că sunt bulgari – şi duceau 2-3 cruci, câteva steaguri bisericeşti şi floarea soarelui, de tulpinile acestora erau legate mici ştergare diferit colorate. Noi abia atunci ne mutasem în satul pe unde trecea traseul şi am rămas impresionat de ce am văzut, era ceva deosebit. Imaginea mi s-a fixat în memorie pentru totdeauna. După mai bine de 20 de ani, venind în Caraş, am văzut, într-un sat de croaţi, nişte femei care aveau acelaşi port pe care îl aveau bulgăroaicele de la Breştea. Prin treaba asta mi-a revenit imaginea din prima fază, ea a rămas acolo, în aşteptare, şi am pornit să fac o lucrare.
În anul 1986, la cenaclul artiştilor plastici din Reşiţa se primeşte indicaţia deschiderii unei expoziţii tematice cu prilejul „Zilei recoltei”. M-am prezentat şi eu cu două lucrări. Una pe care o vedeţi, varianta I, iar la a doua i-am pierdut urma; reţinută, dăruită, vândută, nu mai ştiu. Am ales şi stabilit motivul principal al lucrării: floarea soarelui, cunoscută ca regina florilor din câmpia bănăţeană. Cine să o poarte şi cum? M-am gândit la femeile pe care le-am reţinut cu mulţi ani în urmă. Trebuia să găsesc un mod de compunere şi prezentare simbolică a mesajului. Uite că prilejul s-a ivit cu acţiunea „Ziua Recoltei”.
Am lucrat-o aşa, instantaneu şi cu mai multă inspiraţie. Fără multe analize, mai ales dacă ne raportăm la a doua lucrare. La a doua lucrare, având un precedent, partea decorativă şi stilizarea sunt, din punctul ăsta de vedere, cu totul şi cu totul altfel. Prima am făcut-o în România, a doua am făcut-o în Germania. Vă era dor? He, aş crede. Nu m-a lăsat, pur şi simplu nu m-a lăsat. Mi-am adus aminte, din nou mi s-a părut că o imagine cu două femei cu floarea soarelui e un simbol interesant, ştiu eu, e vorba de muncă, de natură, de regina floarea-soarelui ş.a.m.d. Şi atunci am revenit, în a doua lucrare o floare e stilizată în partea de sus, ca o coroană a unei regine, subliniind ”uite, cea mai căutată şi mai cunoscută floare pe care o avem în Banat”.
Am înţeles. O imagine pe care o mai aveţi. O mai faceţi încă o dată? Nu se ştie. Drept să spun, ar fi o idee, dar cum ar arăta a treia imagine, că prima şi a doua, într-un fel se repetă dar, într-a treia, ce să aduc nou? Nu cred că o fac. În proiectul meu, şi la vârsta mea, am altele. Sunt destule două, de ce să fie trei? Nu ştiu, am întrebat pentru că, după cum povestiţi, pare mai degrabă o imagine care v-a ales ea pe dumneavoastră, nu invers. Dacă imaginea v-a fixat pe dumneavoastră, cine ştie, poate mai apare încă o dată. Cum să spun, e greu de spus aşa, clar, da sau nu.
Omagiul (1982), Sculptură în lemn – tempera pe pânză; triptic: 68×68:100×46:76x76cm
’Omagiu ’ în 1982. Cu trimitere?
Nu şi pentru mine. Dar nici mie nu mi-a fost străină o asemenea interpretare. Prin 1986, când lucrarea a fost expusă la galeria Agora, la întrebarea ’Omagiu, cui?’ aveam un răspuns, dar probabil nu convingător. Imaginea sugerează, aşa a fost concepută, mai multe interpretări, mesaje sau semnificaţii. Dar toate converg spre fiinţa umană, inclusiv omagiul e închinat acesteia.
Dacă acceptăm că, aflându-ne în faţa tabloului, elementele arhitecturale pot să facă trimitere la nişte lăcaşuri de cult, catedrale, temple sau moschei şi aşa mai departe, iar personajul din centrul tripticului sugerează o personalitate sfântă, indiferent de care religie este vorba, în cazul de faţă una creştină, omagiul este dedicat credinţei. Susţinerea pentru a consemna interpretarea provine şi din partea unui lanţ de cinci cruci, dar şi ferestre cu arcade clasice – spaţii pentru vitralii gotice. Un omagiu ridicat credinţei, care este foarte normal, dacă am înţeles rolul pe care l-a avut aceasta în decursul mileniilor. Aşa este.
Imaginea poate fi considerată şi ca o aşezare de proporţii globale, clădirile se văd, iar în centru a fost şi este omul universal. Cel care a clădit de-a lungul istoriei societatea în care trăim, dar care şi în viitor va asigura dezvoltarea şi progresul acesteia. Nu întâmplător sculptura reprezintă un personaj care ne impune autoritate, respect şi mândrie. În lucrare se prezintă şi drumurile care fac legătura între diferite aşezări omeneşti. Şi o asemenea interpretare am luat-o în considerare.
Deja două interpretări diferite. Mai am una. Respectiv un sat, o localitate, cu case, cu drumuri şi străzi, şi conducătorul ei spiritual. Fie un preot, cândva un stăpân, un primar, un dascăl, şi aşa mai departe.
Întreţesute simbolistici. Cum aţi ales culorile? Şi cromatic, vedeţi? sunt aici, să le numărăm … deci trei, patru culori, pe aproximativ 2 m², clar nu au apărut la întâmplare … le-am căutat, le-am ales … cu gândul la semnificaţia lor în lucrare. Ca exemplu ocrul, prin tonalităţile folosite, iată aici una, încă una, alta, şi, şi … am dorit să fac trimitere, la ce? La lutul folosit în zidirea templelor şi a piramidelor, la civilizaţiile Maya, Inca, la Sumer şi Egipt. Am văzut la televizor cum arată ele azi, după atâtea milenii. Mai departe. Roşul, ăsta în timp s-a mai degradat, peste 30 de ani, simbolizează sângele şi viaţa, e limpede că sunt dependente. Acum să luăm verdele, plantele, adică întreaga natură, iar albul depărtarea, orizontul, drumul spre nicăieri.
Toate apar, în lucrarea organizată în triptic, ca un fel de altar, sau frescă, în spatele ‘personajului’. El apare clar, cumva peste toate acestea, deasupra.
La statuetă am lucrat într-un atelier de tâmplărie. Curioşi erau destui; unul, mai îndrăzneţ, chiar întreabă: de ce are omul ăsta o gaură în căpăţână? La care eu: dar cum ai fi vrut să fie, cu ochi, nas, gură şi urechi? D-apoi, gândesc că dacă-i vorba d-o persoană, aşa era cu mult mai bine. Interesant de ştiut că lucrarea are şi aici o interpretare, sau să zic „un tâlc”. Ştiţi, există o vorbă: ce nu a reuşit omul cu mintea şi mâinile sale? Ei, acum uitaţi-vă, statueta are la cap, se vede, un gol, iar mâinile lipsesc cu desăvârşire, după cum e prelucrată la umeri par a fi retezate, rupte. Firesc se pune întrebarea: De ce? Unde sunt? … ascunse în lucrare? O fi, dar atunci … Nu, nu. Nu trebuie să le căutăm niciunde. Mintea şi mâinile nu sunt, lipsesc, sunt plecate, duse. Le-am trimis în univers!
Clar, din expoziţie, lucrarea cu cele mai multe provocări conceptuale.
Toate în concepţia mea, dar şi în tablou, unde am dorit să exprime existenţa umanităţii. Nici nu putem fără natură, fără civilizaţie, fără viaţă, ce mai …
Am rămas, din expoziţia lui Peter, cu o percepţie de aparte. Mi-am retrăit, neaşteptat, experienţele de la un curs de geometrie, când un profesor scria, la limita magiei, formule despre deformarea timpului şi spaţiului, după extragerea noţiunilor care caracterizează esenţa.
Metamorfozele lui Peter sunt, la început, o extragere a esenţelor care preocupă şi frământă firea umană, în toată poliedralitatea ei: timp şi spaţiu, continuitate şi ciclitate, imagini care ne rămân pentru totdeauna, sentimente care ne copleşesc uneori, bucurie şi tristeţe. Probabil pentru ca greutatea temelor să nu ne copleşească, contrapunctic, mici bucurii care ne stau mereu la dispoziţie dar le ignorăm: fluturi, flori, păsări, pădure; probabil câte un rondo capriccioso pentru respiraţie. Totul, dar totul, radiind o incredibilă lumină. După aceea urmează distilări, criptări multiple şi stilizări la maxim şi, întotdeauna cu rol absolut, lumină.
Pentru cei care abordează sinestezia în artă, compoziţiile lui Peter sunt un reper major. Printre Metamorfoze, am ajuns mereu la senzaţia de aproape formule matematice decriptate într-o manieră foarte personală; dar, dacă tot am pomenit de poliedralitate, trebuie să menţionăm şi, într-o cu totul altă gamă, naturile statice ale lui Peter şi o expoziţie de grafică anunţată pentru perioada următoare, tot la galeria Agora.
În loc de încheiere, nu pot să nu revin la muzicalitatea lucrărilor. Prima întrebare pe care i-am pus-o lui Peter, când ne uitam la ”Timp şi spaţiu”, a fost ce muzică ascultă. Surprinzător pentru mine, mi-a spus că este doar un ascultător ocazional de muzică şi nici pe departe un cunoscător. Şi totuşi, toate discuţiile care au urmat mi-au dat de fapt dreptate. Am plăcerea să-mi susţin punctul de vedere chiar cu recunoaşterea lui, bineînţeles, alambicată în maniera proprie:
Tot ce am făcut eu tinde spre frescă. Scrie tehnică mixtă, dar tinde spre frescă. Fresca e comparată şi ea cu muzica, fiind o muzică simfonică, compoziţii mari, şi aşa mai departe. Paralela există.
