Claudiu Soare este traducător şi poet, dar străluceşte ca prozator. ”Nimeni sau Fumătorul de pipă” (Cartea Românească, 2010), bunăoară, este o aventură intelectuală şi ocultă pariziană care nu ştiu prin ce miracol izbândeşte antanta între intelectualismul decadent şi suspansul poleit cu umor.
Fireşte că m-am nevrozat când am dat peste tot felul de referinţe culturale, însă imediat autorul m-a convins că s-a eliberat de preţiozităţile culturii mici. Iată barul Polly Maggoo unde „toamna te simţi frustrat de melancolie” şi poţi uita de Parisul arogant. Protagonistul, deşi român, nu face parte din categoria imigranţilor sfârşiţi de admiraţie faţă de gloria pariziană. Metaforele nu horcăie nicicând în catacreze (metafore clişeizate), ci zvâcnesc datorită umorului implicit (cum ar trebui să fie tot umorul). „Cocorii socialismului” tocmai s-au prăbuşit, iar românii tânjesc după „zestrea de ipocrizie care face fala parizianului”. O gaşcă intelectuală se alcătuieşte în vederea frecventării unor cluburi mai altfel. Iată-l pe Budeş, bursierul român în filosofie: „un tip interesant, care din când în când izbucnea în mici arii de operă, concentrat şi parcă pentru a se asigura că vocea îi funcţionează cum trebuie”. Nu pare că am fi în Urmuz, cu obiectele lui umane? Antiintelectualismul unui rafinat precum Claudiu Soare este delicios.
La „petrecerea cultă” din Saint-Cloud (Sfântul Cui) apare şi un Romulus care îşi număra paşii din mers, „şi-i aşeza într-un algoritm estetic numai al lui, între dans şi precauţie, de parcă şi-i admira, de parcă şi-i savura […]. Părea întruna că îl însoţeşte o oglindă”. Narcisismul „macacilor studioşi”, mustind de platitudini (care l-ar face, cred, şi pe Gogol să mustăcească), nu face decât să pregătească epifania apariţiei Maitei, studentă în ocultism şi făptură iridiscentă.
Deja bizuindu-se pe faptul că ne-a cucerit, romancierul îşi permite o paranteză metaromanescă, în care ne spune că un roman avansează spiralat şi digresiv, „insistă asupra observaţiilor de multiplă natură” şi „împinge aşteptarea către insolitul deznodământ intermediar” – adică exact ce nu are el de gând să practice în romanul de faţă. De ce această capcană întinsă cititorilor trimbulinzi la ideea că vor parcurge o scriere căznită şi fără har, aşa cum sunt destule în literatura română ceva mai contemporană? Păi pentru că „Demonul mistificării nu ascunde niciun fel de morală, nu disimulează niciun fel de lecţie existenţială”. Prozatorul vrea să fie onest şi se mulţumeşte să rămână doar… seducător.
O dimensiune răcoritoare a romanului sunt replicile absurde, dar cu savoare suprarealistă: „Mexicul este în neant şi nu peste multă vreme în România mea se vor naşte aztecii”, astfel încât dezbaterile filosofice pot fi ingurgitate ca o delicatesă, nu ca un pilaf tern, dar înţepat cu pene de păun.
Şi poveştile sunt senzaţionale, însă justificabile prin poezia lor. Tatăl Maitei e poet în Mexic şi crede că aztecii de pe la 1200 i-au profeţit venirea. La înmormântarea soţiei vine încălţat cu santiag-uri şi pe cap cu o extradilla. Cum nu munceşte, aşteaptă reîncarnarea lui Baudelaire şi îşi trimite fiica la Paris să-i aducă mâna marelui poet, fără de care inspiraţia lui e secată.
Cam aşa se înfoaie intriga din oraşul îmbibat de „nimicul cu străzi lucioase”. Claudiu Soare este un scriitor care a atins maturitatea la timp, adică e suficient de tânăr încât să fie impertinent cu stil în roman.
Felix NICOLAU
