După ce a debutat cu poezie spirituală, autorul de faţă şi-a încercat condeiul în câmpia largă a epicii, într-un roman întins pe 212 pagini, cu accente autoreferenţiale şi inserţii reale, atât cât i-a permis experienţa acumulată pe parcursul unei vieţi. Avându-i ca protagonişti pe Niculăeş şi pe Antigona, un cuplu de îndrăgostiţi, a căror dramă rămâne încrustată în inimile cititorilor, cartea se înscrie în categoria romanelor de dragoste. De altfel, orice scriere adună în ea explicit sau implicit, şi element din biografia autorului sau a apropiaţilor acestuia.
Două destine tragice, având în vedere că iubirea lor a rămas la stadiul de „Visuri neîmplinite”, se confruntă cu răutatea celor din jur, care-i duce la exasperare. În acelaşi timp, autorul descrie şi relaţiile sociale existente între clasa dominantă, reprezentată prin boierul Niţă Cârciumaru, Coniţa Zoia, moştenitoarea acestora, Antigona, nume care face parte din tragedia antică greacă, anticipând cumva subiectul romanului, cu accent pe destin, soartă. Fiica Zoiei, frumoasă, de condiţie foarte bună, după toate regulile clasei înalte şi ţăranii care munceau pe moşie şi la conacul boieresc, fie ca servitori, fie ca lucrători ai pământului. Între cei doi tineri se înfiripează o poveste de dragoste, în pofida diferenţelor de clasă şi de mentalitate. Un impediment peste care, epoca avea să-şi impună voinţa.
Romanul începe cu o „aniversare secretă” din anul 1946 – ziua de naştere a lui Niculăeş, administratorul moşiilor Coniţei Zoia, care i-a ţinut loc şi de mamă tânărului, după ce a fost abandonat de cea care i-a dat naştere. Un tânăr cu perspectivă, eu studii în străinătate, iubitor şi cunoscător de muzică şi de limbi străine.
Suntem, aşadar, încă în prima jumătate a secolului XX, într-o zonă frumoasă a fării noastre, zona Munţilor Lotrului.
Ca modalitate stilistică, romanul alternează persoana a III-a, a povestitorului, cu persoana întâi, a autorului care conduce şi acţiunea, ţinând loc şi de voce auctorială, intervenind în poveste cu păreri personale sau interpelându-l pe cititor.
Tinerii Niculăeş şi Antigona pun la cale o petrecere la moşia de la Sterpu din Complexul Turistic al Munţilor Lotrului.
De asemenea, şi timpii naraţiunii, alternează şi uneori se amestecă: prezent, viitor, imperfect, mai mult ca perfect şi iar prezent.
În ciuda apropiatei nunţi pregătită de Coniţa Zoia, a fiicei sale, Antigona cu avocatul Didu Pricope, nuntă care preconiza dublarea averii tânărului avocat, mare amator de jocuri de noroc şi de viaţă uşoară, tânăra îl iubea pe Niculăeş, fiul crescut al mamei sale. Jurămintele, promisiunile, vorbele dulci presărate cu sărutări, din ajunul nunţii Antigonei, îndulceau oarecum aşteptarea. Şi mai ales, gândul că vor petrece împreună la Sterpu, câteva zile, înseninau fruntea tânărului Niculăeş, dar şi neîncrederea fetei în viitorul său, departe de casă şi de cei dragi, alături de un bărbat străin.
Firul naraţiunii trece mereu de la autor la personaj aducând un spor de veridicitate, ca o mărturie, ca o confesiune din care, uneori, personajul doreşte să evadeze, punând pe seama autorului acţiunea. Dar reîntorcându-se la impresiile adânci, lăsate de întâmplările prin care treceau, într-un moment cheie al existenţei lor. Ar trebui, însă, mai multă atenţie la concordanţa timpurilor, regulă de bază în genul epic.
Autorul pune accent însă, pe stările psihologice ale personajelor. Emoţia provocată de plecarea într-un colţ de Paradis unde îşi vor împlini dragostea feciorelnică, nerăbdarea de a ajunge cât mai repede, misterul nopţii grele care se lăsase deja peste vatra satului, toate o copleşeau şi-i dădeau fiori de bucurie amestecată cu teamă, Antigonei.
Intraseră în cea mai mare aventura a vieții lor, una fără precedent, care avea să lase urme în viitor. O nebunie în care se amesteca şi puţină vinovăţie pentru faptul că au trebuit să se ascundă de Coana Zoiţa şi să plece singuri.
Cât îl priveşte pe autor, el şi-a transferat propria modestie personajului principal, Niculăeş, în care îl recunoaştem pe cel ce i- a dat viaţă în scris. Mai bine spus, este proiecţia lui în oglindă, o proiecţie idealizată, aşa cum i-ar fî plăcut să fie. Identificarea autorului cu personajul Niculăeş, este foarte clară. Dar şi iubirea acestor tineri vrea să atingă idealul, ceea ce a practic, imposibil.
Drumul celor doi tineri, călare pe cai, prin pădure, pare desprins dintr-un basm cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana în care armăsarul începe să vorbească şi-i şopteşte personajului ce trebuie să facă în faţa prăpastiei care se deschidea, cu hăul ei, în faţa lor. Sunt rămăşiţe ale pasajelor de poveste din copilărie. Oricine îşi poate imagina cum ar fi să se ia la întrecere călare, prin pădure şi pe câmpii, alături de fiinţa iubită. Descrierea locurilor pitoreşti pe unde treceau şi de au ajuns, e o componentă a măiestriei autorului. Totodată el face şi un scurt istoric al locurilor din mijlocul munţilor Lotrului din Sterpu, dar şi a completului turistic existent aici, în inima naturii, proprietatea Coanei Zoia.
Real şi fantastic se amestecă în această descriere, legende şi adevăr îşi dau mâna ”Izvorul fermecat” din care în crucea nopţii ţâşneau şuviţe de foc, face parte din elementele de basm clasice, întâlnirea iubiţilor într-un astfel de decor feeric, are putere de destin, căci acolo curge apă vie pentru îndrăgostiţii care nu se vor mai despărţi niciodată, decât în moarte. Un tablou al naturii fascinant, cu păduri seculare de brad, poieniţe, izvoare şi un covor moale de iarbă specifică munţilor. Natura e martoră la iubirea adevărată şi participă, în felul ei, zburătoarele prin triluri măiestre, copacii prin foşnet şi freamăt, apa prin susurul dulce, codrul – ocrotitor, prin lumina şi umbrele lui magice. Totul pare misterios şi fermecător în acelaşi timp. Pomul vieţii îi întâmpină cu o bogăţie de roade ispititoare. Apa tămăduitoare a izvorului fermecat le dă tinerilor, sănătate, fericire şi noroc în viaţă, păzindu-i de primejdii.
Drumul către acest izvor al vieţii şi al fericirii, nu este lipsit de peripeţii, însă. Peisajul devine de-a dreptul mirific când în jurul lor începură un dans minunat, licuricii, acele bobiţe de lumină care pluteau prin faţa lor. Ajunşi la izvor, primul lucru pe care-1 făcură a fost să se închine şi să se roage pentru fericirea lor. Drumul până la fericire este presărat cu multe obstacole, pe care tinerii, ca în basmele populare, le trec cu succes, nu fără oarecare jertfe, însă.
Dar, unde este fericire şi dragoste multă, sunt şi duşmani. Cei doi aveau s-o afle pe propria piele când prind un intrus care îi ameninţa de după un brad, cu puşca. Prins şi interogat, acesta mărturisi că fusese tocmit de avocatul Pricope, viitorul socru al Antigonei, să-i ucidă pe amândoi şi să le arunce cadavrele, împreună cu caii, în prăpastie.
În acest cadru propice, se consumă iubirea celor doi tineri, îmbătaţi de fericirea de a fi împreună.
Dar, sosi şi ziua când trebuiră să se reîntoarcă acasă.
E limpede că cei doi iubiţi trebuie să-şi apere dragostea de primejdiile din jur, mai ales de acel criminal, Lădaru, care chiar a atentat la viaţa lor în pădure. Dar şi în familie, la întoarcerea acasă, unde aveau să înfrunte hotărârea părinţilor de a o căsători de Antigona cu un om bogat, ca să unească averile. Mentalitatea vremii asta era, de a-şi spori averea printr-o căsătorie cu cineva din aceeaşi clasă socială. Drumul de întoarcere acasă a fost presărat cu iubire dar şi cu temeri de ceea ce vor întâmpina acasă. Se apropia ziua căsătoriei Antigonei. Şi când cuvintele nu le ajungeau, cei doi dădeau glas versurilor. Niculăeş compunea poezii pe care le recita iubitei lui, despre maiestatea brazilor seculari, frumuseţea pădurii, dar şi despre dragostea lor care, le părea că a fost un vis frumos.
Este destul de interesant cum, personajele acestui roman, cu toate că sunt înstărite, manifestă grijă şi generozitate faţă de oamenii sărmani. Aşa este şi Coana Zoia şi Antigona şi Niculăeş. Lucru rar la oamenii bogaţi care, de obicei, sunt şi hapsâni şi zgârciţi. în acelaşi timp, Antigona şi mama ei, dar şi Niculăeş, au suflete curate şi cinstite.
Încercarea de şantaj are a lui Niculăeş de către Pricope, ca să-l poată discredita în faţa familiei sale, nu diminează însă, iubirea celor doi tineri. Băiatul îi era dator cămătarului o sumă importantă de bani pentru că ajutase nişte familii sărace, iar acum se afla la strâmtoare, cămătarul cerându-i într-un timp scurt, datoria.
De multe ori, acţiunea trenează, scenele se repetă nepermis de mult, ai impresia că nu se întâmplă nimic, evenimentele se lasă cu greu desfăşurate. Dar, în acelaşi timp, poate interveni surpriza care menţine atenţia cititorului trează.
La petrecerea dată de mama Antigonei participă şi Didu cu tatăl lui, avocatul Pricope, au loc şi câteva dispute. în cele din urmă fata se hotărăşte şi-i înapoiază logodnicului ei, inelul cu diamante dăruit. Cei doi pleacă supăraţi de la bal.
Tehnica stăpânirii timpurilor în frază încă mai suferă şi, a-i pune în concordanţă este de datoria scriitorului, după toate regulile genului epic. Cu toate acestea, o anumită intuiţie salvează textul. Autorul strecoară şi versuri pentru un cântec de dragoste compus de Niculăeş şi interpretat la pian şi cu vocea, pentru iubirea vieţii sale.
De asemenea, băiatul îi recită iubitei poeziile scrise pentru ea.
Situaţia complicată din viaţa Antigonei o obligă să ţină cont de dorinţa mamei în privinţa căsătoriei. Pe de altă parte, Didu o iubea sincer pe Antigona, viitoarea lui soţie. Niculăeş suspina în zadar, gândindu-se că avea s-o piardă pe unica fată pe care o iubea cu disperare. Situaţia lui era fără ieşire. în acelaşi timp, tânăra se lasă însă curtată şi iubită de Didu, neputând să-l mai respingă. Fiecare trebuia să-şi urmeze destinul.
Cam acesta este conflictul romanului-dramă conceput de Nicolae Mărunţelu.
Sosind ziua când trebuia să părăsească satul şi casa părintească, sufletul fetei era din ce în ce mai mohorât, cu atât mai mult cu cât, Niculăeş nu-şi luase rămas bun de la dânsa. Plecarea fu tristă, sfâşietoare.
La Sibiu o aştepta cununia religioasă de la biserica Tumu Roşu, dar şi un imobil cu două nivele, moşii şi conace boiereşti peste care era acum stăpână. Autorul descrie cu lux de amănunte, nunta celor doi, domeniile pe care le stăpâneau, conacul amenajat special după gustul ei. Dar toate acestea nu aveau darul de a o face fericită pe fată. După şase luni de la căsătoria silită, fata arăta cât se poate de palidă şi tristă. Se usca precum floarea în glastră, fără apa dragostei şi fără îngrăşământul vorbelor dulci ale lui Niculăeş care era departe. Dovadă, starea de rău de care era cuprinsă adeseori. O petrecere la noul palat de reşedinţă, spera că-i va aduce zâmbetul pe buze. La această petrecere, Niculăeş apare cu o mască cenuşie şi dansează cu Antigona, recitindu-i poemele scrise pentru ea. Când îşi dă jos masca, fetei i se face iarăşi rău, ceea ce-i alertează familia şi pe invitaţi. Soţul ei nu era nici pe departe bărbatul model care promitea că o va face fericită. îşi petrecea timpul departe, cu prietenii, la cărţi şi jocuri de noroc, neglijând-o sistematic.
Reîntoarcerea Antigonei acasă conturează şi mai mult iubirea lor, atât de încercată în ultimele opt luni. Dar pasiunea lor mistuitoare avea să-i piardă pe amândoi. Autorul este foarte explicit în descrieri, folosirea sugestiei ar fî fost aici, de dorit. Şi puţin mister ar fî dat mai mult condiment unui sentiment atât de puternic. Jurăminte peste jurăminte, înnegurări, îndoieli, surâsuri, sărutări pătimaşe ploaie de sărutări” sau ,potop de sărutări”, zbuciumul sufletesc continuu, sunt ingredientele folosite de autor, pentru ilustrarea iubirii înfocate. Şi totuşi, viaţa nu e atât de simplă şi liniară. Ceea ce şi-au pus în gând tinerii, de a fî alături întreaga viaţă, se dovedi a fî o iluzie. Trăind atâta timp în tensiune maximă, Antigona a cedat nervos şi şi-a pus capăt zilelor cu un pistol pregătit pentru acest scop, lăsându-i pe cei dragi, pe mama, pe bunicul ei, îndureraţi şi fără mângâiere. Acest deznodământ tragic nu serveşte nimănui. Sau poate, acelor părinţi care-şi obligă odraslele să se căsătorească împotriva voinţei lor, în mariaje plănuite din interese meschine, ceea ce-i poate duce la nebunie sau la sinucidere, aşa ca în cazul Antigonei, prinsă într-o căsătorie din interes şi o dragoste imposibilă cu un băiat sărac, crescut de o mamă adoptivă. Poveste clasică, patetică, aproape neverosimilă. Şi cu atât mai zadarnică.
Şi ca într-o tragedie antică ori shakespeariană, cu acelaşi pistol, Niculăeş îşi curmă viaţa, căzând deasupra trupului neînsufleţit al fiinţei iubite, contopindu-i în moarte, într-o singură fiinţă, aşa cum fuseseră în clipa când s-au dăruit unul celuilalt, pe moşia de la Sterpu.
În durerea ei de mamă, Coana Zoia, printre rugăciuni şi lacrimi, avu şi strigăte de pocăinţă că şi-a obligat copila să se căsătorească, fapt ce a împins-o la un asemenea deznodământ tragic.
Autorul însuşi mărturiseşte că această povestire este nepoleită şi inspirată dintr-un fapt real în viaţa unor moşieri de după 1944.
NICOLAE MĂRUNŢELU, Visuri neîmplinite – ANTIGONA,
Editura InfoRapArt, Galaţi, 2015
Cezarina ADAMESCU
