”Lungul drum spre fericire” (Editura CORESI, 2016) e o dublă surpriză editorială. Mai întâi, pentru că autorul acestui volum nu vine din lumea literelor, ci a științelor exacte. Apoi, pentru că, deși debutant, domnul VASILE TRIFAN nu pare un începător în ale scrisului. Dimpotrivă. Prozele din acest ”Lung drum…” sunt reprezentări de fapte (aparent) cotidiene, văzute când din afară, când din interiorul unor personaje cu rotunjimi largi, în care își fac loc și actorul și raisonneurul. Care se apropie de zona omenescului – gândind, simțind și (re)acționând după datele conceperii lor.
Uneori, autorul limitează acțiunea la un singur episod, aducând în el secvențe de timp trăit – ca în Teiul, unde un bătrân copleșit de dorul fetei înstrăinate și de boala nevestei își învinge teama de a tăia crengile unui arbore sacru al familiei, ca să încălzează locuința. Epilogul (fata își găsește părinții “înghețați într-o ultimă îmbrățișare”) stârnește echivocități despre puterile magice ale teiului: ramurile lui arseseră… fără să ardă. Iar “pe butucii (…) neatinși înmuguriseră lăstari”. O femeie cu ochii dureros de verzi (ce titlu poetic!), deși de aproape 50 de pagini, concentrează, de asemenea, întâmplări derulate într-un timp scurt: câteva ore de noapte fatală. Proza asta are toate ingredientele unui scenariu de film: ritm, dialoguri tăioase, răsturnări de situație, schimbări de cadru, intrigă polițistă… Pe scurt, e povestea lui Alecu Maxim care primește vizita neașteptată a unui subaltern indezirabil. Șantajat, încearcă să-l ucidă, dar e lovit până la pierderea cunoștinței. Convins că l-a omorât, subalternul șterge urmele și îl cară printr-un cimitir, în apropierea unei linii de tren, cu speranța că-i va putea simula sinuciderea. Numai că mortul… nu e mort, iar călăul devine victimă. E rândul lui Alecu să șteargă urme și să scape de cadavru. Toată țesătura evenimentelor, bine dozate în plan narativ, îi dau bărbatului credința că va scăpa. Abia acum se strecoară, subtil, miraculosul: amintirea unei “femei cu ochii dureros de verzi” îl face pe Maxim să conducă imprudent și să ajungă… sub roțile unui tren. Nici în proza ultimă, Când îngerii coboară – poate cea mai apropiată de zona fantasticului –, autorul nu dilată timpul evenimentelor. De data aceasta, banalitatea unei întâmplări (întâlnirea lui Silviu cu o tânără serafică) o dizolvă relatarea Alenei: fratele mort al fetei obișnuiește să “coboare” pe pământ, uneori “în carne și oase”, creând premisele înfăpturirii miracolelor.
Celelalte texte ale volumului recompun, prin câteva trucuri narative, mai multe existențe. Sau mai multe etape ale aceleiași. Pentru a ajunge la miezul unui episod, autorul lipește bucăți de viață – uneori, cronologic, cu salturi mai mici sau mai largi peste timp, alteori folosindu-se de prolepse premontorii, ca în Lungul drum spre fericire. Cele trei părți ale prozei mi-au apropiat, întrucâtva, gândul de “Divina comedie”. Iar întoarcerea lui Răzvan la viața de dinaintea unei ascensiuni fulminante, care îl îndepărtase de dragostea Corinei și de bucuria lucrurilor mărunte, mi-a amintit de “Alchimistul” lui Coelho. Ca tânărul să învețe lecția modestiei, e necesar să trăiască întâmplări majore, dramatice: un accident stupid, plecarea dureroasă a Corinei, povara singurătății. Și abia la capătul lor, minunea.
Miracolul: Moș Crăciun există, alt “triptic” cu intenții moralizatoare, unește destinele a două personaje: Vlad (un fel de Nicușor al lui Brătescu-Voinești sau o “fetiță cu chibrituri” mai norocoasă) și o femeie blândă, care-l salvează de hipotermie. Răsplata vine tot sub forma unui miracol, peste ani, când același Vlad, acum medic celebru, o recunoaște în pacienta cu șanse infime de supraviețurire pe cea care îl făcuse cândva să creadă în rai.
Stranietatea din Gropile se comprimă în visul obsesiv al unui tânăr care-și vrea părinții îngropați în același loc. Proza se reține mai mult prin realismul “cotidianist” (frecușurile birocratice, escapada nocturnă a doi bărbați luați drept strigoi care bântuie cimitire, vorbele pitorești ale unei țigănci florărese etc.), fotografiat din interiorul unuia dintre protagoniști. Iar Bufnița este istoria unei familii care, după moartea lui “Buni”, trăiește drama generată de un bărbat alcoolic și agresiv. Echilibrul îl va restabili… o bufniță, în care nepoata Mira intuiște, de la început, dragostea și grija defunctei.
Deși atât de diferite prin atmosferă, prin natura întâmplărilor și a personajelor, prin finalurile (fericite ori tragice), textele care alcătuiesc septualogia dlui VASILE TRIFAN se leagă, îndeosebi, prin aceeași tentație a supranaturalui care modifică, pe neașteptate, cea mai banală existență. Cred însă că marele câștig al cărții vine din stăpânirea frazei și din ritmul narativ “când mai larg, când mai aproape” (întrerupt dacă și cât trebuie de o paranteză descriptivă, de o evocare, de consemnarea unor reflecții), din memorabilitatea personajelor și a situațiilor în care le dospește autorul, din bucuria de a merge, până la capăt, pe Lungul drum spre fericire.
Elena Ruxandra PETRE
