Vineri, 6 ianuarie 2017, Juriul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2016 a făcut anunţul public al câştigătorului celei mai bune cărţi de poezie a anului trecut: „ascultă cum plâng parantezele” de Nora Iuga, Editura Cartea Românească. „Sînt un enfant prodige la 85 de ani. M-am născut din conjuncţia dintre un ochi de miel şi o furculiţă, asta ca măcar să simţiţi, dragii mei, dacă tot nu înţelegeţi că vă iubesc la nebunie cînd spuneţi: «Merge şi aşa!», ca şi cum v-ar intra pe fereastră marele necunoscut…” – Nora Iuga. Pentru secţiunea Tânărul Poet al anului 2016 sunt nominalizate cărţi scrise de Rita Chirian, Sorin Despot, Matei Hutopila, Radu Niţescu, Alina Purcaru şi Alex Văsieş. Pentru secţiunea Tânărul Prozator al anului 2016 sunt nominalizate cărţi semnate de Flavius Ardelean, Tudor Ganea şi Vlad Roman. GALA TINERILOR SCRIITORI / CARTEA DE POEZIE A ANULUI 2016 celebrează cea de-a şaptea ediţie a Zilei Culturii Naţionale, duminică, 15 ianuarie 2017, ora 16.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare “Carol I” din Bucureşti. Organizatorii Galei sunt Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi Asociaţia EURO CULTURART, cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare “Carol I” din Bucureşti. Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale sprijină financiar acest program cultural. Juriul Galei este format din trei tineri critici literari (laureaţi ai ediţiilor 2012, 2014 şi 2015): Bianca Burţa-Cernat, Andreea Răsuceanu şi Cosmin Borza. Artistul vizual Mihai Zgondoiu va realiza afişele şi diplomele Galei Tinerilor Scriitori. Gala Tinerilor Scriitori se va desfăşura în cadrul unui eveniment multiart, avându-i ca invitaţi speciali pe Nadia Trohin şi Mircea Tiberian. Gala Tinerilor Scriitori va fi transmisă în direct de către Radio România Cultural (producător: Anamaria Spătaru). Moderatorul şi iniţiatorul evenimentului: Dan Mircea Cipariu. Coproducător: Radio România Cultural. AgenţiadeCarte.ro, partenerul tradiţional al proiectului, vă prezintă Nominalizările pentru GALA TINERILOR SCRIITORI / CARTEA DE POEZIE A ANULUI 2016.
IMPORTANT! Intrarea la eveniment se face numai cu invitaţie! Puteţi solicita invitaţii la adresa de email: cipariu@yahoo.com . Pentru a nu fi perturbată transmisia în direct a evenimentului, accesul invitaţilor va fi permis până la ora 15.45.
Cartea de poezie a anului 2016
Nora IUGA, “ascultă cum plâng parantezele”, Cartea Românească
Tânărul poet al anului 2016
Rita CHIRIAN, “Casa fleacurilor”, Casa de editură „Max Blecher”
Sorin DESPOT, “Termeni şi condiţii”, Casa de editură „Max Blecher”
Matei HUTOPILA, “Tişiţa”, Editura Charmides
Radu NIŢESCU, “Dialectica urşilor”, Casa de editură „Max Blecher”
Alina PURCARU, “Rezistenţă”, Cartea Românească
Alex VĂSIEŞ, “Instalaţia”, Cartea Românească
Tânărul prozator al anului 2016
Flavius ARDELEAN, “Miasma”, Editura Herg Benet
Tudor GANEA, “Cazemata”, Editura Polirom
Vlad ROMAN, “Cât mai aproape de tine”, Editura Univers
Tânărul critic al anului 2016 – Premiul nu se acordă.
IUGA, Nora (4.I.1931, Bucureşti; numele la naştere: Eleonora), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Elenei Zsiga/Iuga, balerină la Opera Română, şi a lui Iosif (Josef) Zsiga/Iuga, violonist la Filarmonică. Prin mamă (Eufrosina-Cornelia, din Galaţi, căsătorită Teodorescu), Elena Iuga avea o dublă ascendenţă, bulgară şi greacă, tatăl – Heinrich Schmidt – fiind cetăţean german. La rândul său, Iosif Iuga (în acte: Josef Zsiga până în 1939, când îşi românizează numele) provine, pe linie maternă, dintr-o familie de sârbi din Vârşeţ (Banatul sârbesc) stabilită în apropiere de Timişoara, tatăl fiind jumătate croat, jumătate ungur. I. urmează primele două clase primare la Bucureşti, pe a treia la Timişoara, în clasa a patra primară şi în primii doi ani de gimnaziu fiind înscrisă la Institutul Ursulinelor din Sibiu. La 13 ani se transferă la Liceul „Iulia Hasdeu” din Bucureşti, absolvit în 1949, an în care devine studentă la Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, la secţia germanistică, avându-i ca profesori, între alţii, pe G. Călinescu, Tudor Vianu şi Henri Wald. După absolvirea studiilor universitare (1954), devine profesoară la o şcoală generală din Sibiu, apoi redactor la „Neuer Weg”, la secţia de politică externă; iar ulterior, bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat (1956-1969), redactor la Editura Enciclopedică (devenită Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică) (1969-1977), apoi la revista „Volk und Kultur” (1977-1986). Debutul său absolut se produce în 1965, în „Gazeta literară”, cu un grupaj de trei poezii, dintre care una intitulată subversiv Respiraţie liberă; iar debutul editorial, în 1968, cu Vina nu e a mea. Al doilea volum al autoarei, Captivitatea cercului (1970), este scos din circulaţie la doar câteva săptămâni de la apariţie, ca urmare a unei decizii venite de la Centrala Cărţii (organism subordonat Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă). În plus, I. va avea interdicţie de publicare timp de opt ani, până în 1978. Participă la şedinţele Cenaclului „Nicolae Labiş”, prezidat de Miron Radu Paraschivescu şi frecventat de onirici. (Cenaclul este desfiinţat în 1971, anul declanşării Revoluţiei Culturale.) De-a lungul timpului, colaborează la publicaţii precum „Luceafărul”, „Tribuna”, „România literară”, „Viaţa românească”, „Arc”, „Lettre internationale”, „Observator cultural” ş.a. A fost de patru ori distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România: în 1980, pentru volumul Opinii despre durere; în 1994, pentru romanul Săpunul lui Leopold Bloom; în 1998, pentru traducerea romanului lui Günter Grass Toba de tinichea; şi în 2000, pentru Sexagenara şi tânărul. A mai primit, între altele, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în 1996, pentru Dactilografa de noapte, Premiul revistei „Cuvântul”, pentru Sexagenara şi tânărul, în 2000, şi pentru Fetiţa cu o mie de riduri, în 2005, Premiul de excelenţă al revistei „Poesis”, în 2000, precum şi Premiul Friedrich Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, în 2007, pentru contribuţia la promovarea literaturii germane. În intervalul mai 2009-mai 2010, a beneficiat de o bursă DAAD (Deutscher Akademischer Austausch Dienst) – cea mai importantă bursă acordată de statul german unui scriitor străin. Mai multe dintre cărţile autoarei au fost traduse şi publicate în Germania, Franţa, Italia, Elveţia, Spania, Bulgaria şi Slovenia. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră PEN-Club. A fost căsătorită cu poetul George Almosnino.
Prin afinităţi existenţiale şi livreşti, ca şi prin statutul său scriitoricesc anterior căderii comunismului, I. se află în vecinătatea unor autori precum Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Vintilă Ivănceanu, Sebastian Reichmann sau George Almosnino, reuniţi de Miron Radu Paraschivescu sub semnul onirismului (înainte ca termenul de onirism să capete articularea teoretică imprimată de Leonid Dimov şi de Dumitru Ţepeneag). Deţinând un rol mai degrabă marginal în ierarhiile criticii de dinainte de 1989, I. este redescoperită şi valorizată la vârf abia în anii 2000, odată cu afirmarea unor noi promoţii de scriitori şi de critici. Cu o voce distinctă încă de la debut, I. s-a sustras convenționalismului, conformismului estetic, cu un instinct scriitoricesc sigur, ajutat de o cerebralitate la fel de puternică şi de o solidă cultură literară. I. scrie o poezie obsesivă, dramatică, al cărei imaginar se înscrie pe graniţa instabilă dintre real şi oniric. În prefaţa la volumul Vina nu e a mea, Miron Radu Paraschivescu semnalează ecouri suprarealiste, laolaltă cu „o rezonanţă din Rimbaud” – detectabilă nu atât la nivelul tehnicii poetice, cât în sfera unei înrudiri cu spiritul revoltat şi, în acelaşi timp, ludic al poetului Iluminărilor. Revolta şi recursul la jocul înnoitor al discursului vor rămâne, de altfel, atitudini definitorii pentru întreaga operă a autoarei.
Un biografism extrem de discret, eliberat de contingent şi de diurn, un biografism al afectelor filtrate şi al închipuirilor ce formează o a doua viaţă a oricărui poet, interferează cu un onirism de formulă personală. Se poate spune că avem de-a face cu un fel de biografism oniric, în care biografeme mai mult sau mai puţin transparente pentru un cititor contemporan cu autoarea (flash-uri dintr-o copilărie consumată în anii de război, tandrul dialog cu Almosnino, aluziile la scriitori din proximitate ş.a.) sunt turnate firesc într-o plasmă a visului, unde se adună, într-un bogat flux imagistic, timpuri şi lumi felurite, vârste interioare şi convenţionale, siluete şi locuri cvasifantaste. Dincolo de orice obsesii apocaliptice, dominante în această poezie aşezată în registrul nocturnului, al somnului cvasibacovian străbătut de acvatice premoniţii, răzbat din când în când la suprafaţa textului imagini delicat-aurorale, nu toate sau nu până la capăt în antifrază. Selenară, poezia acestei autoare este astfel, paradoxal, poezia unei stranii, revelatorii luminozităţi. Fiecare dintre volumele de poezie ale autoarei (cărţi despre timp, vârste, memorie și moarte) este construit ca un întreg în care părțile – poemele – aproape că sunt sudate între ele și configurează un continuum imagistic. Segmentarea acestui continuum, împărțirea lui în texte de dimensiuni variabile, unele așezate în pagină sub forma versurilor, altele, ca scurte proze poematice, implică, dincolo de convenția ludică, o miză experimentală. Ilustrative, din acest punct de vedere, sunt volume precum Piaţa cerului (cu un subtitlu provocator-derutant: Jurnal de bucătărie) sau Fetiţa cu o mie de riduri (subintitulat ludic Poem-roman). De asemenea, Petrecere la Montrouge este un amplu poem oniric ce explorează stări liminale şi, implicit, testează limite ale sintaxei poetice – sub pretextul unei întîlniri imaginare dintre bătrîna doamnă Marguerite Duras şi un tînăr gondolier transformat în secretar literar, pus să noteze visele scriitoarei. Mai mult sau mai puțin vizibil, textele se prelungesc unul pe altul – așa cum un vis trece adesea brusc într-un altul –, hiatusurile imagistice, sintactice ori semantice survenind în interiorul poemelor, nu între acestea. Regăsim aici o obsesie a integralității și a integrității, înscrisă filigranat într-o poezie deopotrivă intens-afectivă și cerebrală, care pune în scenă angoase autentice odată cu, nu mai puțin autentică, credința în posibilitatea literaturii de a conserva, cu trăirile și cu închipuirile de o viață, ființa celui care scrie. În volumele de după Dactilografa de noapte, partitura poetică stă, într-o mai mare măsură decât în cărţile anterioare, sub semnul unei greu reprimabile melancolii, iar onirismul experimentat de I. devine cu o nuanţă mai sumbru. Imagini crepusculare ori nocturne, frânturi de peisaje citadine în clarobscur, viziuni ale pământului care cheamă la sine, cu o forţă irezistibilă şi prin vocile celor dragi, de mult aflaţi acolo, coşmaruri ce anunţă vecinătatea abisului, referiri la războaie şi bombardamente ucigătoare compun o atmosferă lăuntrică încărcată. În Spitalul manechinelor şi în Autobuzul cu cocoşaţi, viziunea carnavalescă foarte coerentă implică, în subsidiar, o interogare a absurdului existenţial, revelat prin parcurgerea unei galerii de măşti şi de marionete, groteşti şi ingenue în egală măsură, care populează spaţiul cotidian. În pofida imaginarului predominant nocturnal, această poezie ascunde o vitalitate ce-i este consubstanţială, dovadă şi permanenta euforie a experimentului, disponibilitatea regenerativă a unei scriituri deopotrivă reflexive şi ludice, neconvenţionale în chip programatic.
Sub semnul experimentului şi al sfidării convenţiilor stă şi proza autoarei, de la Săpunul lui Leopold Bloom (carte scrisă în intervalul în intervalul 1986-1989, dar publicată abia în 1993), roman livresc şi intimist-estetizant, trecând prin autoficţiunea din Sexagenara şi tânărul, prin experimentul textual din Lebăda cu două intrări sau prin pastişarea subtilă a prozei senzaţionaliste de ultimă oră, în Hai să furăm pepeni, şi ajungând la naraţiunea multistratificată a romanului Harald şi luna verde. Toate aceste cărţi sunt construite, într-o măsură variabilă, pe o convenţie autoficţională şi conturează o atmosferă retro, impregnată de referinţe culturale, distilând totodată o obsesie cvasi-livrescă a corporalităţii (a celei feminine îndeosebi), laolaltă cu o „teorie” a echivalenţei dintre scriitură şi erotism – scrisul definindu-se ca un exerciţiu de seducţie, iar relaţia cu cititorul, ca o relaţie cvasi-erotică. I. refuză naraţiunea convenţională, optând pentru un discurs complex, cu alternanţe de planuri, rupturi de ritm şi parantezele recurente, orchestrat de tehnici ale „fluxului conştiinţei”. Dialogul cu modelul joycean este explicit, mai ales în Săpunul lui Leopold Bloom şi în Lebăda cu două intrări (unde fluxul monologului interior aminteşte de binecunoscutul monolog al lui Molly Bloom). Romanul din 1993 împrumută artificiul „cărţii-jurnal” care îşi urmăreşte autoreferenţial propriile-i meandre: o scriitoare de vârstă matură (Nora) aşterne cu intermitenţe într-un caiet observaţii cotidiene, relatări ale unor vise, reflecţii, amintiri, consideraţii de tot felul, de la mici anecdote având-o în centru pe „doamna Oprişan”, vecina de bloc curioasă şi locvace – un personaj memorabil –, până la analogiile pe care le suscită lectura unor pagini din Joyce; nu lipsesc secvenţele din lumea literară, cu personaje în care pot fi recunoscuţi oameni reali (Nino/George Almosnino, prietena Gabriela Adameşteanu, dar şi – în tuşe satirice – un scriitor precum Nicolae Breban) şi cu repetate sugestii privitoare la marginalizarea socială şi literară a artistului care vrea să rămână un om liber. Implicită sau explicită, latura polemică este definitorie atât pentru proza, cât şi pentru poezia autoarei.
Un jurnal berlinez, început cu volumul Fasanenstrasse 23 şi continuat, la distanţă de un deceniu, în Berlinul meu e un monolog, alături de o carte atipică, Blogstory, ce reuneşte însemnări ale autoarei – despre literatură, dar nu numai – postate pe internet de-a lungul unui an, completează profilul complex al unei scriitoare cu deschideri multiple, a cărei operă respinge programatic conformismul estetic.
SCRIERI: Vina nu e a mea, pref. Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1968; Captivitatea cercului, Bucureşti, 1970; Scrisori neexpediate, Bucureşti, 1978; Opinii despre durere, Bucureşti, 1980; Scriitori străini (în colaborare cu Gabriela Danţiş şi Rodica Pandele), coordonator Gabriela Danţiş, Bucureşti, 1981; Inima ca un pumn de boxeur, Bucureşti, 1982; Piaţa cerului, Bucureşti, 1986; Cântece, Bucureşti, 1989; Săpunul lui Leopold Bloom, Bucureşti, 1993; Dactilografa de noapte, Bucureşti, 1996; Capricii periculoase, 1998; Spitalul manechinelor, Bucureşti, 1998; Inima ca un pumn de boxeur, pref. Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 2000; Sexagenara şi tânărul, Bucureşti, 2000; Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, Bucureşti, 2001; Autobuzul cu cocoşaţi, Bucureşti, 2002; Lebăda cu două intrări, Bucureşti, 2003, Fetiţa cu o mie de riduri, Bucureşti, 2005; Hai să furăm pepeni, Iaşi, 2009; Berlinul meu e un monolog, 2010; Blogstory, Bucureşti, 2011; Petrecere la Montrouge, Bucureşti, 2012. Traduceri: August Strindberg, Vrăjitoarea. Răzbunarea. Insula Fericiţilor, Bucureşti, 1979; Abraham Peter, Vântul şi sticlele de limonadă, Berlin–Bucureşti, 1982; Knut Hamsun, Ultimul capitol, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu George Almosnino); Barbara Bronnen, Povara, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu George Almosnino); Elfriede Jelinek, Pianista, Bucureşti, 1994; Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Bucureşti, 1995, Animalul inimii, Bucureşti, 1997; Dieter Weller Schoff, Câştigătorul ia tot, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu George Almosnino); Günter Grass, Toba de tinichea, pref. trad., Bucureşti, 1997; Michael Ende, Iordan Chimet, Împreună cu Elli în Imaginaria, pref. Mircea Horia Simionescu, Bucureşti, 1999; Frank Geerk, Trandafirii dictatorului, Bucureşti,1999 (în colaborare cu Gavril Matei); Ernst Jünger, Eumeswil, postfaţă Rodica Binder, Bucureşti, 2000; Oskar Pastior, 33 poeme cu Petrarca, Bucureşti, 2000; Eginald Schlattner, Cocoşul decapitat, Bucureşti, 2001; Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, postfaţă Rodica Binder, Iaşi, 2002, Raftul cu ultimele suflări, pref. Werner Löcher-Lawrence, Jens Nielsen, postfaţă Rodica Binder, Iaşi, 2003; Ernest Wichner, Singularul norilor, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, Nora Iuga, „Vina nu e a mea”, VR, 1968, 9; Victor Felea, Nora Iuga, „Captivitatea cercului”, TR, 1971, 11; Dan Cristea, Nora Iuga, „Captivitatea cercului”, RL, 1971, 14; Dan Laurenţiu, Nora Iuga, „Captivitatea cercului”, LCF, 1971, 14; Constantin Crişan, Nora Iuga, „Scrisori neexpediate”, CNT, 1979, 26; Dinu Flămând, O surpriză, AFT, 1980, 10; Mariana Marin, Nora Iuga, „Opinii despre durere”, ECH, 1981, 8-9; Mircea Ivănescu, Opinii despre o poetă, T, 1984, 3; Eugen Simion, Jurnal domestic, RL, 1986, 10; Dana Dumitriu, Jurnal de bucătărie, VR, 1986, 8; Caraion, Duelul, 66–69; Piru, Poezia, II, 302–305; Raicu, Critica, 369–371; Raicu, Contemporani, 153–155; Tuchilă, Cetăţile, 121–130; Grigurcu, Existenţa, 377–380; Cristea, Fereastra, 196–200; Gheorghe Grigurcu, Poezia nefeminină a Norei Iuga, VR, 1990, 6; Ioana Pârvulescu, Concentrat de femeie, RL, 1993, 34; Gheorghe Grigurcu, Porunca inimii, RL, 1998, 45; Irina Petraş, Capricii, APF, 1998, 12; Dicţ. scriit. rom., II, 659–660; Alex. Ştefănescu, Întâmplări în suprarealitatea imediată, RL, 2000, 26; Alex. Ştefănescu, Câtă cultură, atâta sinceritate, RL, 2000, 46; Cistelecan, Top ten, 167–170; Soviany, Textualism, II, 34–38, 143–146; Dicţ. analitic, III, 333–334, IV, 542–548; Gheorghe Grigurcu, Marca de fabricaţie, RL, 2002, 27; Ion Pop, Note despre poezia Norei Iuga, RL, 2003, 36; Ştefan Manasia, Nora Iuga, „Berlinul meu e un monolog”, TR, 2011, 209; Constantin Abăluţă, Corina Sabău, Octavian Soviany, Răzvan Ţupa, Nora Iuga şi câţiva prieteni, OC, 2011, 558 (27).
Bianca BURŢA-CERNAT
