Recent, la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus” 2016, a fost lansată o nouă carte semnată de Ştefania Coşovei, „Efectul de madreperla”, Editura Tracus Arte, cu un „Cuvânt înainte” de Ioan Groşan. O carte scrisă cu dexteritate ludică şi stilistică, în care tema recurentă a imposturii captivează prin personaje vii, gata, aproape oricând, să ne dovedească feţele imposturii. Dan Mircea Cipariu a dialogat, în exclusivitate pentru Agenţiadecarte.ro, cu Ştefania Coşovei despre „Efectul de madreperla” şi despre circuitul mediocrităţii în natură.
DMC: -Dragă Ştefania Coşovei, încep interviul nostru mărturisindu-ţi certele delicii de lectură provocate de noua ta carte, „Efectul de madreperla”, apărută recent la Editura Tracus Arte. O carte care poate fi citită drept „volum de proză scurtă”, aşa cum a scris Ioan Groşan în „Cuvânt înainte”, sau, cum îmi place mie să cred, scenariul ori secvenţele unui fals roman despre feţele imposturii, în vremuri comuniste şi capitaliste. Cum ieşim din această provocare textuală?
Ş.C.: -Dragul meu DMC, mă onorează că această carte a mea ţi-a plăcut, te-a stârnit, te-a provocat textual şi nu numai. Efectul de madreperla este un roman al absenţelor din care încet, răbdător, s-a născut un munte de cuvinte, literă cu literă, este o poveste despre dragoste şi moarte, reverii, iluzii, himere, un scenariu cu săbii şi mătăsuri din cele mai fine, un manual de îmbătrânire în şapte anotimpuri, pentru că acest efect de madreperla poate însemna Spirala divină, Universul, Multiversul, Numărul de aur, clipă şi etern, nobleţe şi iubire, râs şi plâns, dar şi reflexia feţelor deloc palide ale imposturii (demagogia, populismul, trădarea, falsul patriotism, parvenitismul cu orice preţ) pe care, atent, le-ai remarcat, în această epocă a confuziei, a lipsei de sens şi de sensuri, în această societate axfixiată de mediocritate. Efectul de madreperla este preludiu sfârşitului unei lumi care şi-a pierdut identitatea.
Din această alchimie textuală nu putem ieşi!
DMC: -Petre Halat şi Bazil „Sile” Ventura sunt personajele de tip copertă a cărţii tale, amândoi legaţi de un „Club Exclusivist de Demonologie”. Petre Halat este maestrul învins de „imaginea” ucenicului său Ventura. Dincolo de tipologii, ca să folosesc chiar gândul lui Petre Halat, „Diavolul merge mai departe”?
Ş.C.: -Petre Halat şi Bazil „Sile” Ventura – aceşti abili artizani ai imposturii de şcoală nouă – sunt printre noi, sunt peste tot! Şi tu, mai mult decât mine, ai fost de multe ori „atins” de funinginea rezultată din nefericitele experimente ale unuia sau altuia dintre membrii vreunui „club de demonologie” ce, cu metode obscure, au vrut să te reducă la tăcere…
Petre Halat îşi plimbă încă melancoliile pe câmpurile lui cu mere de aur înconjurate de ziduri înalte – între grandoare şi decădere –, dar, la sfârşitul acestor experimente, pe fundul paharului berzelius al imposturii rămâne doar o masă maronie destul de coagulată din care nu se va naşte nicio piatră filozofală… Cât despre Bazil „Sile” Ventura, minor entertainer al dezastrului, un parvenit din aceeaşi categorie cu maestrul său, dar cu idealuri mai mărunte, da, se poate spune că diavolul merge mai departe uşor şchiopătând, atât timp cât nu ne întrebăm cine e diavolul…
Petre Halat şi Sile Ventura sunt personaje pentru care conştiinţa ar fi fost o îngreunare, vinovăţia, dezgustul de sine, anxietăţile, remuşcările, regretele care ne bântuie pe toţi sunt pentru ei necunoscute. Acesta a fost modul meu de a-i ierta, de a-i face liberi dar sub controlul autorului, desigur…
DMC: -Persoanjele tale au o acută nevoie de a-şi inventa o piele socială, sufletească, spirituală. Această dorinţă ţi se pare doar un procedeu literar de investigare a lumii în care ne închipuim că trăim sau, şi mai mult, e chiar efectul pervers pe care îl inoculează o societate conflictuală „Diavol-Dumnezeire în varianta duioasă”?
Ş.C.; -Personajele mele sunt duale, obscure, paradoxale în comportament, ciclotimice, vicioase ori pure, groteşti uneori, alteori calme, surâzătoare, plăcute, blajine, vesele, pline de învăţături pe care nu le ascultă nimeni. O umanitate lapidară, tăcută sau zgomotoasă, dar distinsă. Chiar cei cu pretenţii de demoni superiori par mai mult tandri decât parşivi. În alt registru, mai grav, îi avem pe Miriam şi Armand – căci a lor este această poveste cu întreg cortegiul ei de mister şi necunoscut – plutind peste toate anotimpurile, peste toate vârstele lumii, reinventând iubirea. Armand, acest Maestru au reburs care îşi creează o Margaretă numai pentru a-l mântui. „Eşti fără nicio vină” – pare că vrea Armand să audă de la Miriam, cea veche de zile şi dureri…
DMC: -Feminitatea şi masculinitatea par, în ochii şi replicile personajelor tale, teritorii de ocupare egotică ori de râsu-plânsu. Stilistica stă între „eu iubesc ca să pot iubi”, „a ta, niciodată a ta” şi „nu fac bine, încurajez, trezesc, mişc, scot lacrimi, pun jar, iau spermă, desfac, înfăşor, invoc ape şi câte şi mai câte”. Aceste feţe ale feminităţii şi masculinităţii sunt şi ele oglinzile (mincinoase) ale imposturii şi ale lipsei de recunoştinţă?
Ş.C.: -În „dulcea armonie” feminin-masculin este permis orice, chiar şi impostura ori lipsa de recunoştinţă, căci „ceea ce se face din dragoste, se petrece întotdeauna dincolo de bine şi de rău”. O teorie a savanţilor americani (inventată sau citită… cui îi mai pasă) susţine că intelectul uman e aidoma penelor unui păun – o etalare ostentativă a frumuseţii desăvârşite ce are drept scop atragerea feminităţii, ori asta ar presupune că toată arta lumii, de la Şoimul lui Tutankamon, Bustul zeiţei Nefertiti, Templul din Luxor ori Venus din Milo până la Shakespeare, Michelangelo, Turnurile Petronas, Cuminţenia Pământului ori Casa Poporului şi Turnurile Gemene sunt doar un ritual extrem de elaborat al împerecherii…
Ce uită să ne reamintească în studiul lor savanţii americani este faptul că această pasăre decorativă numită păun nu e capabilă de zbor, trăieşte în noroi ca găina şi se hrăneşte cu furnici, semințe, lăcuste, termite, căpuşe, petale de flori, reptile, amfibieni, artropode.
DMC: -Există un pact, secret ori afişat, al fiecărui autor cu biografia sa. Cum te regăseşti în propriile tale personaje din „Efectul de madreperla”? A existat un declic în scrierea acestei cărţi fermecătoare? Vei continua cu aceste personaje mai departe, în alte proiecte literare?
Ş.C.: -Fiecare personaj poartă în el ceva din ADN-ul autorului, dar „Efectul de madreperla” nu este o confesiune. Pe de altă parte, nu cred în graniţa distinctă dintre realităţi, ficţiune, vis, imaginaţie, amintiri şi uneori scriu ca să nu fiu înţeleasă.
Declicul pe care îl intuieşti s-a produs când mi-a plecat Traian şi totul s-a năruit ca un castel din cărţi de joc. Nu mai aveam niciun reper, nicio cale, nu mai era cel căruia îi citeam tot şi îmi citea tot. Cu cine să mă sfătuiesc? Nu mai era cel care mă încuraja sau mă certa, nu mai era nimic. Cel căruia îi datorez totul se grăbise să plece spre Lumină, iar eu nu mai aveam cui spune nimic… nici măcar că mi-e dor de el în fiecare secundă, că îmi lipseşte până şi zgomotul brichetei lui, că m-a lăsat într-o lume atât de vulgară…
Târziu, sper că nu prea târziu, am înţeles că Traian avea dreptate când spunea că doar literatura îl salvează şi că doar pentru poezie trăieşte, că doar poezia merită. Şi când am înţeles asta, am reînceput să scriu la cartea mea. Nu ca să o tipăresc, neapărat, ci ca să pot respira…
Personajele mele vin şi pleacă de câte ori vor ele. Le-am învăţat aşa, libere, ca mustangii Irlandei. Dar nu mă trădează niciodată. Pentru că ele ştiu că nu sunt pentru mine nişte marionete pe care le pun să trăiască minciuni. Chiar acum, când mă străduiesc să fiu cât de cât deşteaptă în răspunsurile la întrebările tale, un sunet violet mă anunţă că am un sms de la unul dintre personajele mele: „Lady, nu le da cititorilor tăi povestea acestei cărţi, dă-le doar cât să mai vrea… e vremea să fim falici și mişei, să nu ne știe ei misterul, dar să-l caute…”
