Prestigioasa revistă România literară, revista fanion a scriitorilor profesionişti din România, condusă de criticul Nicolae MANOLESCU, publică în numărul 48 din 11 noiembrie a.c. un fragment semnat de scriitoarea Angela FURTUNĂ ce face parte din cartea aflată în curs de apariţie intitulată ”Elegiile de la Stalingrad”.
„Aşa cum BRÂNCUŞI a închinat Coloana infinită eroilor români căzuţi pentru patrie în primul război mondial, cartea mea de elegii este închinată eroilor români de la Stalingrad, sacrificiului plătit de poporul român în încleştările armate dintre regimurile totalitare ale secolului trecut, când aproape 200 000 de fraţi au pierit în lupte sau au dispărut ori au căzut prizonieri. Prin Elegiile de la Stalingrad ridic, astfel, un monument în onoarea eroului necunoscut român, ce urcă în universalitatea tragediei omeneşti. Dar în volum există şi binevenite meditaţii asupra condiţiei general umane a tuturor celor ce plătesc cu viaţa pentru decizii politice imposibile sau pentru ambiţii nerealiste ale liderilor. Poate că această carte nu s-ar fi născut sub semnul unei anumite urgenţe, dacă războiul nu ar bate din nou la uşă şi nu şi-ar cere din nou tributul omenesc, îndemnând sufletul artistului să implore prin creaţie omenirea să nu mai derapeze către genocid, aşa cum s-a întâmplat la Stalingrad. Literatura şi Arta nu pot sta deoparte, în carantină estetică şi în adormire etică, în timp ce ororile ameninţă din nou libertatea oamenilor şi a patriilor „, a spus Angela FURTUNĂ.
Fragment din volumul Elegiile de la Stalingrad:
I.
încep să înţeleg tot mai bine că
partea frumoasă din mine
e făcută din cuvintele prizate începând de la patru ani
citind cu voce mică
literele îngheţate
din scrisorile trimise de la Stalingrad
de unchiul Ion
cu puţin timp înainte de a îngheţa el însuşi
rostogolind uşor
cerul rusesc
peste carnea sfârtecată
mă gândesc că e bine să nu ai alte jucării
decât mintea –
unii copii au învăţat să citească pe cărţi mirosind a fistic
eu pe scrisori îmbibate în scuipatul rece
al eroului necunoscut
abia acum încep să înţeleg că partea
frumoasă a vieţii
începe atunci când morţii tăi au ajuns la căldură
în timp ce frigul se mută
în cuvintele
ce te apără de răzbunarea copilăriei
salvată de ruleta rusească
VII.
puţin câte puţin, o prezenţă străină roade din sufletul tău
şi scuipă resturile de parcă ar mânca seminţe
iar cu timpul începi să-ţi dai seama
că tot ce păruse a fi victorie
nu e decât un eşec
în timp ce sufletul ce ţi-a rămas
nu-ţi mai ţine loc de patrie –
căci plin e gheţarul de cămile albastre
în deşert
oare ce ai simţit tu, acolo, încremenit precum Socrate
în propriul magnetism,
în zilele când au început să crească în jurul tău
grămezile de şei de cai fără cai
munţii de mantale fără mâneci fără oase
grămezile de cizme fără picioare fără măduvă
mormanele de trupuri fără capete
muşuroaiele de ochi fără lumină
ungherele scobite în aur fără de raze
raze fără de soare
soare fără de nopţi
ai început să numeri zilele aşa cum veneau ele acum,
adică de la asfinţit către răsărit
şi nu de la răsărit către apus?
ai înţeles că ai ajuns într-un loc de unde nu mai
porneşte niciun drum de întoarcere?
cum e atunci când
casa părintească, fiinţele sacrificate inutil, cuvintele şi patria
nu mai înseamnă nimic
pentru că tu ai ajuns la capătul capcanei
iar tot ceea ce vezi în jur
sunt doar ochii mari ai lui Dumnezeu
bucuroşi că tu te gândeşti la El
ca la un glonte ce nu mai vine
XIII
au fost momente când Eclesiastul
umbla cu venele tăiate la Stalingrad
însemnând drumul pe care vom ieşi din cerc
dar nu erau decât amintirile ce vor veni după noi
să ne dezgroape peste un secol
şi aşa am ştiut, Doamne, că Tu ne laşi cuvintele
pentru a sângera în răni străine
ne laşi trupul pentru a deruta duşmanii
ne laşi mintea pentru a ne sinucide
ne laşi inimile pentru a auzi vocea strămoşilor
ne laşi iscoada pentru a crede că avem un înger
iar în clipa când ne îndrăgostim de o femeie fără chip
îl regăsim pe sergentul Ion îmbrăţişându-l pe evanghelistul Ion,
de fapt o cenuşă fină în jurul lor,
adânciţi cu faţa la cer,
în perfecţiunea patriei pierdute
îmi spun că vindecarea prin iubire
e un joc pentru care trebuie să rămâi viu
în povestea pe care fraţii o vor numi istoria lor
ce va aprinde o candelă
când păsările intră în mine la Stalingrad
sau mai degrabă când în mine, Tu, Doamne, îţi sapi o nouă tranşeee
