O istorie a instituţiilor culturale şi editoriale din România ultimilor 50 de ani nu are cum să rateze numele şi contribuţia doamnei Angela Martin. Fie că s-a impus ca un eficient şi rafinat coordonator de instituţii culturale (a condus Direcţia Generală de Dialog Cultural Internaţional din Ministerul Culturii şi a fost delegat al României la Consiliul Europei pentru cultură şi educaţie; a fost secretar executiv, apoi vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române şi al Institutului Cultural Român), fie că a coordonat, împreună cu marele romancier Augustin Buzura, revista „Cultura”, recent editată şi distribuită în format e-paper, doamna Angela Martin şi-a găsit, mereu şi mereu, cadenţa necesară unor traduceri şi a unor ediţii definitive din autori precum Ernesto Sábato sau Augustin Buzura. Angela Martin este de formaţie hispanistă, traducătoare de beletristică din spaniolă şi franceză, publicistă. Debutează în 1975 cu „Bat tobele pentru Rancas” – roman care deschide pentalogia lui Manuel Scorza. Se va concentra la începutul carierei sale pe traducerea romanelor scriitorului peruan: „Garabombo invizibilul”, 1976, „Călăreţul fără somn”, 1981, „Cântecul lui Agapito Robles”, 1983. Alţi autori de notorietate, clasici sau contemporani, îi vor confirma interesul pentru literele spaniole: Amado Alonso („Materie şi formă în poezie”, 1982) Juan Valera („Juanita”, 1988) , Eduardo Mendoza („Oraşul minunilor”, „Anul potopului”, 1997). Ca traducătoare din franceză este atrasă de istorie, de critică și de teoria literară ; traducerile din Georges Poulet, Jean Starobinski, Jean Rousset, Denis de Rougement, Jaap Lintvelt au intrat în bibliografia de specialitate servind pregătirii studenților de la Litere. Dan Mircea Cipariu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu doamna Angela Martin despre noua sa carte, „Ascensiuni interioare. Interviuri şi portrete”, Editura Şcoala Ardeleană, apariţie editorială în care regăsim interviuri şi portrete publicate în revista „Cultura”.
D. M.C.: -Anul acesta, în 2016, Editura Şcoala Ardeleană (a prietenului Vasile George Dâncu) v-a publicat o nouă carte, „Ascensiuni interioare. Interviuri şi portrete”, o apariţie plină şi de conţinut informaţional, şi care propune (re)citirea unor portrete ilustre ale culturii noastre. Cum ar fi putut spune buna şi regretata noastră prietenă Cornelia Maria Savu, este o carte ca un adevărat „portret în evantai” a tot ce are mai important de clădit şi de dezbătut spaţiul nostru cultural. Multe dintre portretele şi interviurile din „Ascensiuni interioare” au apărut în revista „Cultura”. Când am primit cartea, revista „Cultura” nu apăruse în formatul e-paper şi atunci, în timpul citirii şi recitirii interviurilor şi portretelor semnate de domnia voastră, mă gândeam că rostul acestei cărţi este şi acela de a salva documente unicat de istorie literară şi de istorie culturală românească şi universală. Sunt curios să aflu în ce context biografic şi social s-a editat şi publicat această carte şi, mai ales, să aflu dacă a existat o cheie de selecţie a interviurilor şi portretelor?
A.M.: -Ca să reiau într-un fel frumoasa metaforă a regretatei Cornelia Maria Savu – poetă bună, la fel de bună jurnalistă și colegă de redacție la CULTURA -, voi deschide evantaiul întrebărilor dumneavoastră referindu-mă mai întâi la domnul Vasile George Dâncu, directorul Școlii Ardelene și editorul meu căruia îi datorez apariția volumelor ”Între cuvânt și tăcere”, din 2014, și Ascensiuni interioare, tipărit nu demult. Ambele cărți publicate în condiții excelente cuprind eseuri, interviuri și portrete literare apărute între 2005-2015 în ”Cultura” (seria pe suport de hârtie).
Ascensiuni interioare, care se încheie cu un portret dedicat revistei CULTURA, reprezintă un volum de bilanț personal, conceput într-un moment în care abandonasem orice speranță că publicația ar mai putea fi reanimată și continuată. Sigur, ne-am îngrijit ca ea să rămână pe site, pentru a putea fi oricând citită sau consultată. Aș spune, apoi, că este prezentă, fragmentar,în două mari volume de editoriale publicate la Rao și la Limes de Augustin Buzura și în mai multe volume de autor ale colaboratorilor noștri, titulari de rubrică: Eugen Simion, Alfred Bulai, George Apostoiu, Costin Popa, Ion Brad, Monica Săvulescu Voudouri, Constantin Coroiu; și cred că, luată pe nepregătite, nici nu i-am enumerat pe toți, așa cum s-ar fi cuvenit. CULTURA figurează, de asemenea, în fișierele mai multor biblioteci – pe lângă, firește, cele ale Bibliotecii Naționale și probabil că a constituit și unele colecții personale.
Acesta a fost, dacă vreți, contextul care a determinat apariția Ascensiunilor interioare. Cât despre cheia de selecție a interviurilor și a portretelor, ea se găsește în cărțile pe care le-am tradus de-a lungul anilor și mi-au marcat parcursul profesional și biografia. De altfel, orice carte este o mărturie despre autor, mai mult sau mai puțin vizibilă. Eu am ținut să fie vizibilă.
D.M.C.: -Viaţa noastră, ca să vă parafrazez, „depinde covârşitor de calitatea şi bogăţia lecturilor”. Cu toate acestea, rezultatele sociologice ne arată că românii citesc tot mai puţin, devin, tot mai mulţi, analfabeţi cu diplome. Nu cred că românii (un construct atât de subiectiv şi de imaginar!) nu vor să aibă o viaţă bogată, livresc şi cultural. Cine şi ce-i împiedică pe români să fie mai aproape de lectură (includ aici şi jurnalismul cultural!), cultură şi spiritualitate?
A.M.: -Nu m-aș grăbi să împărtășesc această viziune constructivistă pentru care deschideți mai sus prima paranteză. Pentru mine, românii nu sunt un construct subiectiv și imaginar – au o istorie cu tot conținutul pe care îl presupune ea, un prezent, și sper că și un viitor.
Acum, referindu-ne la cărți: că se citește mai puțin este foarte adevărat, după cum la fel de adevărat este că, la ora actuală, în toată lumea se citește mai puțin, nu numai la noi. Societatea însăși – locală și globală -, s-a schimbat și se schimbă, schimbarea fiind determinată și de noile tehnologii de comunicare iar ele au efecte uriașe asupra percepției noastre asupra timpului și asupra spațiului, asupra modului de a comunica și de a ne comunica. În comparație cu cartea, internetul atrage mai mulți cititori tineri. Pe de altă parte, posibilitățile de a ne petrece timpul liber sunt mult mai diverse. Cultura însăși, produsă industrial, cultura de masă, de divertisment și de consum ne atrage prin forme noi de manifestare, multe dintre ele, mult mai spectaculoase decât cele tradiționale și mai diverse. Lectura însăși, pe ecran – calculator, tabletă, mobil -, a creat un nou tip de cititor și un alt tip de participare sau dependență. Se citește și pe suport digital și pe hârtie, dar de citit se citește. Ce se citește însă este o altă discuție: contează, bineînțeles, și în ce scop se citește dacă vrem să subliniem calitatea lecturii. Și-apoi, probabil că lectura utilitară depășește, cantitativ vorbind, lectura de plăcere. Dar plăcere pot să ofere și o lectură și cealaltă, numai că trebuie să avem în vedere și calitatea plăcerii – aceea la care ajungem cultivându-ne sensibilitatea și receptivitatea prin cultură. Or, aici, școala și jurnalismul cultural au împreună de îndeplinit un rol fundamental. Mai bine-zis, o misiune: de îndrumare spre ceea ce Ortega y Gasset numea plăcerea inteligentă. Din păcate, se dovedește că, în sensul acesta, nici școala, nici jurnalismul cultural nu fac, la noi, destul.
D.M.C.: -Mi-au rămas în memorie câteva întrebări pe care le-aţi pus unor influente personalităţi. De pildă, l-aţi întebat pe Jean Starobinski, unul dintre marii critici literari ai secolului XX, „unde a ajuns în acest moment critica”, care este „starea ei actuală”? Pe Thierry de Montbrial l-aţi întrebat „care sunt beneficiile pentru omenire – nu pentru oligarhia financiară – ale mondializării? Pe Kjell Espmark, din 1998 până în anul 2005 – preşedintele Comitetului Nobel pentru Literatură, l-aţi întrebat: „este uitarea o boală încurabilă? Atacă ea, cu predilecţie, şi mai mult ca oricând, o comunitate sau alta, o cultură sau alta?”. Pe marele romancier Augustin Buzura l-aţi întrebat: „Ştiu că atunci când vreţi un lucru, nu renunţaţi la el cu niciun chip. Vă lăsaţi uşor învins de pasiune? Cum aţi reuşit, dacă aţi reuşit, să păstraţi un echilibru între pasiunea artistică şi stăpânirea de sine?” Pe Profesorul Eugen Simion l-aţi întrebat: „Vi se pare că, în faţa valului globalizant, cultura română este mai vulnerabilă decât alta?”. Puteţi să răspundeţi acestor întebări?
A.M. -Vă mulțumesc pentru această întrebare pe care și eu mi-am pus-o deseori pregătindu-mă pentru un interviu sau altul. Nu, firește că nu aș putea să răspund acestor întrebări. Și nu mă refer aici la dificultatea lor, ci la faptul că, întrebările, ele însele nu mi se adresează mie, nu-mi sunt (pre) destinate. Prin ideile pe care le conțin, conceptele, simbolurile, și până și prin suflul care le animă, ele aparțin, cu tot cu răspunsuri, cu biografia și bibliografia care le inspiră, interlocutorilor mei. Iar dacă ar fi să spun un lucru bun despre aceste convorbiri, atunci aș spune că întrebările și răspunsurile, împreună cu autorii prezenți în volum, alcătuiesc un tot sau mai bine, un corp în interiorul căruia ideile circulă, comunică și își răspund unele altora, clădind și încărcând de energie o dezbatere autentică.
D.M.C.: -Mă bucur tare mult că, după un an de absenţă, revista „Cultura” reapare, într-un format electronic. Cum a fost posibilă această revenire pe o piaţă editorială din ce în ce mai sărăcită, din ce în ce mai lipsită de conţinut cultural de calitate? Visaţi şi la apariţia în format clasic, pe hârtie? Cum pot iubitorii de literatură şi cei care mai au încă spirit critic să susţină acest proiect editorial atât de necesar în vremea tabloidizării şi a dictaturii imaginii?
A.M.: -Vă mărturisesc că, deocamdată – contrar domnului Augustin Buzura, fondatorul și directorul revistei – , nu mai visez, la aventura unei grabnice reveniri pe hârtie. Căci ceea ce face, mai ales, ca menținerea unei reviste de cultură pe piață să fie o aventură – dincolo de adevărul crud că se vinde greu iar costurile de editare sunt insuportabile – este difuzarea scumpă și defectuoasă. Și, oricum, cee a ce ne dorim noi, în momentul de față, este ca și această nouă versiune, digitală, să ajungă să fie la fel de apreciată de public ca și predecesoarea ei de hârtie. Semne bune avem, cititori și colaboratori solidari avem,de asemenea. Nu putem decât să le mulțumim.
D.M.C.: -În epoca reţelelor şi a activiştilor de orice fel de -ism, elita culturală devine un concept interşanjabil şi, deseori, aflat sub menghina ţintelor sociologice. Mai putem spera că elitele vor apăra valorile umaniste şi creştine? Închei, cu o întrebare, dintr-un dialog pe care l-aţi avut cu istoricul şi academicianul Alexandru Zub: „Au existat momente în care s-ar fi cerut ca vocea elitei noastre – şi mă gândesc la corpul profesoral, în primul rând, ca model de conduită şi ca modelator de conştiinţe – să se facă auzită. Credeţi că tăcerile elitei intelectuale pot fi o formă de oportunism?”.
A.M.: – La prima întrebare am răspuns nu demult în CULTURA, în editorialul intitulat Drama revistelor culturale, apărut în numărul 2, din 20 octombrie. Cât despre a doua întrebare, pe care o decupați din convorbirea cu domnul academician Alexandru Zub…, prefer să o las deschisă: astfel, s-ar putea să se audă mai bine.
ANGELA MARTIN este de formaţie hispanistă, traducătoare de beletristică din spaniolă şi franceză, publicistă.
Debutează în 1975 cu Bat tobele pentru Rancas – roman care deschide pentalogia lui Manuel Scorza. Se va concentra la începutul carierei sale pe traducerea romanelor scriitorului peruan: Garabombo invizibilul, 1976, Călăreţul fără somn, 1981, Cântecul lui Agapito Robles, 1983. Alţi autori de notorietate, clasici sau contemporani, îi vor confirma interesul pentru literele spaniole: Amado Alonso (Materie şi formă în poezie, 1982) Juan Valera (Juanita, 1988) , Eduardo Mendoza (Oraşul minunilor, Anul potopului, 1997).
Ca traducătoare din franceză este atrasă de istorie, de critică și de teoria literară ; traducerile din Georges Poulet, Jean Starobinski, Jean Rousset, Denis de Rougement, Jaap Lintvelt au intrat în bibliografia de specialitate servind pregătirii studenților de la Litere.
Crede în necesitatea promovării în România a operei lui Kjell Espmark, scriitor suedez și președinte al Comitelului Nobel pentru Literatură între 1998 și 2005, şi semnează ea însăşi versiunea românească a romanelor sale – Uitarea (Editura Institutului Cultural Român, 2003), Călătoria lui Voltaire (Editura Fundației Culturale Române, 2006) şi Bela Bartok contra celui de-al Treilea Reich (Editura Polirom, 2012).
Unele dintre traducerile sale au fost reeditate.
Din 1990, este acaparată de alte activităţi în câmpul culturii (a condus Direcţia Generală de Dialog Cultural Internaţional din Ministerul Culturii şi a fost delegat al României la Consiliul Europei pentru cultură şi educaţie; a fost secretar executiv, apoi vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române şi al Institutului Cultural Român). Rămâne însă fidelă proiectelor literare. După cum fidelă le rămâne „autorilor ei”, la care, într-un fel sau altul,va reveni mereu.
Pasionată editoare, îngrijeşte prima ediţie românească augmentată şi definitivă a romanului Despre eroi şi morminte (Univers,1997, Humanitas, 2003) de Ernesto Sábato şi, mai târziu, ediţia definitivă a romanelor lui Augustin Buzura – Recviem pentru nebuni şi bestii (Univers, 2008), Absenţii (Editura Litera Internațional,2008), Feţele tăcerii (Curtea Veche, 2011, Colecția Biblioteca pentru toți) ). Coordonează seria de Opere complete Augustin Buzura, integrala romanelor, între 2013 -2016, la editura RAO. Preocuparea pentru aceşti autori nu este întâmplătoare. Ea este motivată de identificarea unor similitudini între cei doi „scriitori anxioşi”: credinţa în misiunea literaturii de deşteptare a conştiinţelor, fanatismul scrisului, dramatizarea halucinantă a istoriilor de viaţă, percepţia coşmarescă asupra hazardului, trăirea paroxistică, etica speranţei, forţa construcţiei şi a limbajului. Din publicistica recentă a romancierului român alcătuieşte şi îngrijeşte, de asemenea, volumele: A trăi a scrie, 2009 , Canonul periferiei, 2012, ambele la Editura Limes, și ,Nici vii, nici morţi (Editura RAO, 2012).
În 2008 publică Privilegii la editura Semne, volum de convorbiri cu personalităţi europene, în 2011 Confidenţe, 42 de convorbiri cu Kjell Espmark., la editura Curtea Veche, în 2014, la Eikon, Între cuvânt și tăcere, volum de eseuri, (Premiul pentru eseu al Bibliotecii Județene, în 2014), la Școala Ardeleană Ascensiuni interioare, în 2016.
Pentru meritele sale în promovarea culturii, a relaţiilor culturale internaţionale şi a valorilor latinităţii, în anul 2000 este distinsă cu Ordinul Naţional „Serviciul credincios” în grad de cavaler de preşedintele României, în 2004, cu Ordinul Naţional „ Rio Branco” în grad de ofiţer de preşedintele Braziliei şi cu Ordinul Stella della Solidarieta Italiana în grad de cavaler de preşedintele Italiei.
În 2013 revista Contemporanul îi acordă Premiul de Excelență în cultură.
Din 2001, este membră a Academiei Latinităţii.
Este redactor-șef al revistei Cultura.
