Am avut şi am mulţi amici, prieteni chiar, în lumea artelor plastice. Spun „am avut” fiindcă unii dintre ei, din nefericire, au trecut dincolo, şi din siajul lor existenţial nu mai există, perene, decât operele lor şi amintirile noastre. Pe aceştia din urmă (care, poate, la judecata timpului, vor fi cei dintâi!) vreau să-i pomenesc în aceste rânduri de început. În primul rând pe sculptorul Mircea Spătaru, căruia cei cât de cât apropiaţi, dar şi inamicii, îi spuneau Rectorul. Şi nu pun ghilimele fiindcă, venit de la Cluj, el a fost ani buni cu adevărat Rector, resuscitând Academia de Artă bucureşteană, renovând-o şi întinerind-o. A fost un om de o imensă generozitate (mi-a sponsorizat şi mie – şi iarăşi nu pun ghilimele la verb – volumul „Un om din Est”), un bon-viveur de cursă lungă, căruia îi plăcea să râdă, ducându-şi pudic mâna la gură, capabil – am fost de mai multe ori martor! – ca după un chef prelungit până la 6 dimineaţa în diverse locante din Capitală, să fie la ora 8, impecabil, fraîche, perfect treaz, în biroul lui de la Rectorat. Rămân, desigur, monumentele sale, răspândite prin ţară, mai ales acel tulburător „Bălcescu” din piaţeta de lângă „Izvorul Rece” din sectorul 2.
Un bun amic, tot de la Cluj, mi-a fost şi Emilian Nicula, un nume multora necunoscut, cu un talent nativ de portretist de-a dreptul excepţional. A trecut şi el prin grupul nostru, „Ars Amatoria”, apoi s-a specializat în pictura de biserici, întîi la noi, în lăcaşurile ortodoxe, iar după 1990, în Italia, în cele catolice. Că a învăţat şi el ceva din şcoala ludică a grupului, stă marturie şi faptul că, repictând o biserică bistriţeană şi fiindcă preotul local era de-o zgârcenie de Harpagon când venea vorba să dea bani echipei de artişti, Emilian a zugrăvit în iad, în postura diavolului ce întorcea cu furca pe păcătoşi în cazanul cu smoală, pe însuşi preotul cu pricina, uşor recognoscibil, stârnind la sfeştania bisericii ilaritatea generală a celor prezenţi, mai puţin a celui în cauză.
Nu-l uit nici pe scuptorul Sava Stoianov, sârbul cu vocea lui de tunet, care a tot tras de mine să-mi facă un bust că, zicea el, „Mai Groşan- nu măi! -, ai un cap foarte expresiv!” Am tot amânat „şedinţa” şi uite că până la urmă, la moartea lui, i-am făcut eu, în „Viaţa Românească”, un crochiu din cuvinte.
Şi cum aş putea să nu-l amintesc pe Mihai Olos, dus dintre noi taman la Stuttgart, care la sfârşitul anilor ’60 a făcut senzaţie la Roma. când la o expoziţie personală a apărut înveşmântat într-o „gubă” maramureşeană de oaie, încât cei prezenţi au avut impresia că s-a coborât un dac de pe Columna lui Traian aflată în apropiere şi-n atelierul căruia din colonia pictorilor băimăreni i-am citit, sfioşi şi emoţionaţi, şi eu şi Ion Mureşan, primele noastre încercări literare? Şi tot el a organizat, în anii ’60 primul, după ştiinţa mea, happening din România, ducându-i pe minerii din Cavnic înapoi într-o galerie de mină şi dezvăluindu-le brusc, la lumina lămpilor de carbid, rezultatul finit al muncii lor: zeci de lingouri de aur.
Bine însă că majoritatea amicilor mei artişti plastici este vie, harnică, în plină forţă creatoare. Mă mândresc că-l cunosc pe Mirel Zamfirescu, pentru mine nu numai un imens pictor, ci şi „ultimul crai” matein, dintr-o boemă inegalabilă a anilor ’70-’80-’90, din acel „patrulater ” al unor Bermude spectaculoase în care s-au pierdut multe nopţi, au dispărut multe sticle şi femei, căci „crai” erau Mirel, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache şi „Piratu'”, alias Radu Jansen.
Inepuizabil, veşnic tânăr şi ferice, de o vitalitate la care mă uit cu invidie, multilateralul artist care e Mircia Dumitrescu mă onorează nu numai cu prietenia lui, ci şi cu splendidele coperţi la câteva din cărţile mele, lucrări memorabile de grafică trecută pe computer de admirabila lui soţie, Anne Orban.
Când trec însoţit de vreo proaspătă prezenţă feminină prin faţa impozantului Ferdinand călare din faţa Bibliotecii Universitare, îi spun, aşa, în treacăt, ca s-o impresionez: „Ştii că eu sunt prieten cu autorul acestui monument?” Şi-i povestesc despre Florin Codre, despre caii lui de rasă, despre ferma din Normandia, despre câte-ar mai putea face dacă ar fi lăsat de ciumeţii ăştia de la putere ş.a.m.d. Aşa că, bref, dragă Florin, îţi mulţumesc: multe fructuoase apropieri am făcut în numele tău…
De la Sorin Ilfoveanu am primit cadou, într-o anumită împrejurare, câteva tablouri cu inconfundabilele lui desene, iar sculptorul Mihai Buculei, autorul giganteştilor „Aripi” din faţa Casei Presei, suculentul povestitor al unor amintiri din adolescenţa lui bucovineană şi arhitectul şi constructorul, cu mâna sa, a unei uimitoare, autentice case romane pe malul mării între 2 Mai şi Vama Veche, a încercat, alături de Mircea Dinescu, să-mi inoculeze, fără succes însă, microbul vânătorii la prima şi ultima mea vânătoare de iepuri din Câmpia Română.
Vin apoi amicii mai apropiaţi vârstei mele: sculptorul Vlad Ciobanu, pasionat de Brâncuşi şi omul căruia generaţii după generaţii de candidaţi la Arte îi datorează, prin pregătirea pe care le-a făcut-o, fără un leuţ, intrarea la facultate; Ioan Bolborea, autorul inegalabilei „Căruţe cu paiaţe” caragialene din faţa Teatrului Naţional, generos şi el cu cei aflaţi, cum se zice azi, „în insolvenţă” şi într-o continuă, surdă luptă cu tot soiul de autorităţi care şovăie în faţa monumentalelor sale proiecte; Ioan Marchis, sculptor, pictor şi eseist de artă marmureşean, creatorul Fundaţiei „Archaeus” şi al Taberei de creaţie de la Ocoliş, unde vară de vară au plutit voioase, în jurul meselor fără sfârşit, multe petale din floarea cea vestită a literaturii româneşti contemporane: Ion Mureşan, Alexandru Vlad, Constantin Stan, Augustin Frăţilă, Ioan Es.Pop, Ioana Crăciunescu, George Vulturescu, Gheorghe Pârja, George Ţâra, Lucian Perţa şi-atâţia alţii. Cu „falanga” transilvană transhumată la Bucureşti şi formată din pictorii Marcel Bunea de la Cisnădie, Marius Barb (Barbone) din Ţara Moţilor, Ilie Rusu de pe dealul Feleacului ce străjuieşte Clujul, Mircea Mureşan din acelaşi oraş al studenţiei mele, am petrecut multe zile y compris nopţi la un pahar de vorbă, punând la cale ierarhii culturale, mutaţii estetice, revizuiri etc.
Ei bine, de ce le cer eu tuturor acestora scuze, fie ele şi postume? Pentru că într-o anumită împrejurare, constrâns de o anumită situaţie, i-am pus într-o lumină – sau mai bine zis – o umbră nemeritată. S-a întâmplat pe la mijlocul anilor ’90, la Terasa scriitorilor din spatele Muzeului Naţional al Literaturii Române, despre care am mai pomenit. Era într-o duminică de iulie, cu soare puternic, pe la orele zece dimineaţa. Terasa tocmai se deschisese. Am ajuns acolo şi m-am instalat chiar la prima masă de la intrare, în stânga, pândind prin frunzele gardului viu înspre stradă, s-o văd apărând pe fiica mea mezină, Lidia, care avea zece ani, stătea la vremea aceea în apropiere, lângă fostul local al Şcolii Franceze, şi căreia trebuia să-i dau pensia alimentară. Nu m-am uitat nici o clipă în spate, spre fundul terasei şi nici n-am comandat nimic. Şi după vreo zece minute, o văd pe Lidia venind în grabă, veselă şi căutându-mă cu privirea. Deodată, am văzut că mersul îi şovăie, expresia i se schimbă şi priveşte îngrijorată spre capătul terasei. M-am întors să privesc şi eu: patru scriitori (cărora n-o să le dau numele, căci doi, care colaborau la „România Mare”, au trecut acolo unde nu e nici politică, nici durere şi întristare, iar ceilalţi, care mai trăiesc, n-o duc nici ei prea bine) dormeau cu capetele pe masă şi cu mâinile atârnând pe lângă trupuri. Veniseră probabil să se dreagă după o noapte de corectură existenţială dar, cu soarele sfânt de pe cer, cu ce borhot aveau în ei, n-au mai apucat s-o aştepte pe Lili chelneriţa să vină cu halbele izbăvitoare, ci au aţipit în sus-amintitele poziţii. Pe terasă, la ora aia, nu eram decât eu şi ei. Lidia în sfârşit m-a văzut, s-a apropiat şi cu aceeaşi spaimă pe chip, m-a întrebat: „Tata, ei sunt scriitori?”. Am realizat într-o secundă că, de fapt, ştiindu-mă şi pe mine scriitor şi ştiind că acolo e Terasa Scriitorilor, fiica mea s-a temut că o să ajung şi eu ca ei. „Ooo, nuu – am zis repede – nu sunt scriitori, sunt artişti plastici. Ăştia beau până cad în cap!” Şi i-am comandat repede, demonstrativ, lui Lili, spre surpriza ei, două Cola şi-o cafea, deşi îmi ardea buza după o bere. Am condus-o apoi pe Lidia până spre Şcoala Franceză, am cotit-o, uitându-mă în spate, să nu fiu urmărit, pe Dacia, şi m-am oprit, ruşinat, la „133”, la berea izbăvitoare.
Aşa că, dragi prieteni plasticieni, scuze! Când ne vedem, dau o bere.
(fragment din volumul de amintiri „Lumea ca literatură”, în pregătire editorială)
Ioan GROȘAN
