În bătăliille personale, de grup, etnice, religioase sau după felul şi chipul unor taxonomii sociale şi etice, memoria joacă un rol identitar. A avea memorie fără mecanisme prin care să o putem accesa devine o problemă şi de suport tehnic, şi de infrastructură a circuitului valorilor sociale şi spirituale. Realitatea lipsei de memorie mi-a fost declanşată după ce am citit, în ultima vreme, ştiri şi pagini web despre România unui viitor mai recent sau mai îndepărtat. Fie că e vorba despre o comisie prezidenţială, fie că este vorba despre o platformă lansată de un prim-ministru, România pare a fi proiectată doar într-o manieră de mecanică a Viitorului, într-o ipoteză în care constructul futurologic e apanajul bancherilor, tehnocraţilor şi al hipsterilor. Cu toate că stindardul Marii Uniri de la 1918 este fluturat ca punct de plecare într-o (re)configurare a priorităţilor naţionale, propunerile care privesc rolul identitar al culturii române vii şi al patrimoniului oferit de creatorii români contemporani sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire! Ce fel de Românie proiectăm fără să avem în vedere modul în care îi accesăm memoria? Fără a rezolva marile probleme tehnice de stocare a informaţiei, fără a gândi, la priorităţi, ca ţara noastră să devină un furnizor cu rază regională şi europeană de stocare şi prelucrare a informaţiei, vom putea imagina un viitor care nu va rezista mai mult de câţiva ani pe un suport electronic. Iată de ce propunerea mea se numeşte – România Memoriei!
România Memoriei atrage atenţia asupra faptului că lumea noastră e tot mai dependentă de suporturi, cu o viaţă limitată care nu poate fi în competiţie cu anduranţa civilizaţiei Gutenberg. O lume în care Memoria este dependentă de electricitate şi suportul efemer şi o lume al cărei efect de hipersaturare a informaţiei a născut deja patologii personale şi chiar sociale: efectul de cunoaştere mediată şi de prim-plan prin care conţinuturile culturale şi de diverstisment sunt receptate prin intermediul ecranului de telefon, deşi spectatorii se află chiar în faţa show-ului pentru care au plătit bilet; efectul de receptare a memoriei individuale prin intermediul softurilor de recunoaştere. Nu mai e niciun secret că Memoria omului recent este distorsionată de dictatura noilor tehnologii ale informaţiei, de consumism, tabloidizare şi virtualizare.
România Memoriei îşi propune să îşi apere patrimoniul cultural naţional (material şi imaterial) printr-o infrastructură tehnică de salvare, clasificare şi accesare a Memoriei. Astfel, o funcţie de protecţie identitară naşte un mijloc de dezvoltare a ţării, Industria Memoriei. România are încă buni profesionişti în industria IT care pot realiza şi marile sisteme de stocare şi implementare a informaţiei şi, mai ales, care pot crea aplicaţii/softuri pentru această imensă masă de informaţie. Statul ar trebui să aibă printre priorităţile sale de dezvoltare finanţarea unor proiecte pentru Industria Memoriei: de la istoricul de carte funciară şi al arhivelor naţionale, până la digitalizarea Memoriei Culturale Naţionale (harta interactivă a patrimoniului cultural naţional, digitalizarea fondurilor de tezaur cultural naţional, digitalizarea periodicelor din bibliotecile publice româneşti etc.).
Fără memorie şi identitate, orice program al unei ţări ar deveni doar un simplu business-plan!
Dan Mircea CIPARIU
