Volumul cel mai de curând al Marianei Gorczyca este mărturisirea unui (vorba lui Sorescu) “om de interior”, care călătorește cu un ochi iscodind la ce se vede și cu altul, în străfundurile gândului-simțirii. Care cutreieră lumea și timpul într-o formulă izbăvitoare: “Să iau cuvintele cu mine”. Naratorii masculini sau feminini din cele șapte proze scurte rătăcesc, de “Luni” până “Dumincă”, prin aeroporturi străine, pe străzi cosmopolite, prin cafenele sau prin săli de conferințe… Mereu altundeva – în țări europene (Franța, Italia, Olanda, Islanda, Norvegia) ori în tărâmuri exotice amețitoare ca cel de “Marți”, al trondheimnezilor. Mereu suprapunând, într-un flux neoprit al conștiinței, fragmente de viață intimă, recentă ori (mai) veche, celei trăite în prezentul narativ. Mereu căutând în oglinzile multiplicate ale sinelui, (și) dincolo de ce arată popasurile într-un loc neștiut. Uneori, cu dorința deslușirii a ce / cine ești, a cum și când ai ajuns astfel – asemenea lui PI (Popescu Ioan), care pleacă “Luni” la Paris și revine în țară la sfârșitul săptămânii, mai nelămurit, poate, în ale vieții, după întâlnirea pasageră cu o tânără excentrică (ucraineanca Lolita-Masha) și după atentatele din Franța. Alteori, este vorba despre strădania unei dezintoxicări erotice, așa cum cred că i se întâmplă “Vineri” unei Marii sensibile, îndrăgostite dintodeauna și iremediabil de suedezul Peter Johansson (alt PI!) și care călătorește alături de un jurnalist egocentric. Sau despre o călătorie de „Marți”, prin lumi de cuvinte (la propriu!) – după mine, cea mai reușită, artistic, din tot volumul.
Parabola asta din ziua a doua a “Săptămânii” Marianei Gorczyca se citește sinestezic. Vorbele au o rezonanță muzicală (datorită frazelor ri(t)mate), iar reprezentarea lor internă dospește senzația unei fugi de-adevăratelea într-o ficțiune vie, inteligentă, metafizică. Într-o artă poetică subtilă. Pe scurt, urmând tradiția familiei, Pedersen Gylfi face comerț cu… întrebări. Le cumpără din nord, de la Trondheim, unde există un “târg al întrebătorilor”, unde se vinde și se cumpără, se ascultă și se negociază. Unde vin negustori “de la câteva sate distanță (care) se grăbeau să facă, până după-masă, cale-ntoarsă”. Unde “marfa” se verifică, se refuză ori se plătește cu “bani peșin”. Unde se întind, carevasăzică, “plase de povești” ludice ori grave, despre „înțelepciune”, “iubire”, “mângâiere”, “exaltare”, despre suflet și despre destin, despre păcat și despre virtute… Cât să ajungă pentru un an și pentru multă bucurie.
Deși nu merg atât de departe, în miezul unui topos imaginar atât de straniu, toți naratorii-călători ai celorlalte “zile – locuri – povești” duc în ei un Gylfi. “Suferă de întrebarită” și caută inefabilul vorbelor (ne)spuse, al vieții de dincolo de cuvânt.
Scriitoarea însăși îmi pare abia întoarsă din nordicul Trondheim, cu această “plasă de povești” brodată delicat și cu migală, din simboluri niciodată întâmplătoare. Ca în toate cărțile ei, există un ceva ascuns, o cheie care dezvăluie sensuri rotunde. De data asta, rotunjimea volumului o dau simbolistica 7-lui și a PI-ului matematic (în fiecare proză e câte unul, iar cel dintâi încheie, ca-ntr-un cerc, săptămâna), tema comună a călătoriei, lumina din personajele construite ca reflectori / raisonneuri. Fie că sunt medici, jurnaliști sau literați, acești ”oameni” de lume recentă au preocupări și trăiri rare: vorbesc limbi străine, nu scapă de obsesiile livrești – se gândesc la Dorian Gray, la Nabokov, la Umberto (pentru o întâlnire cu Umberto Eco, naratoarea de “Sâmbătă” pierde autocarul în Bologna), la “Iona” lui Sorescu…; îi interesează muzica, teatrul, handbalul și golful; imaginează, între două pagini de blog, proze-poetice de “Miercuri” despre legende cu vikingi sau meditează la rostul iubirii și al cuvântului scris – rostit – gândit, al ducerilor și-al întoarcerilor (de) undeva, (de) cândva.
Carevasăzică, revenind la trondheimnezi, personajele Marianei Gorczyca trăiesc (în) “mirajul poveștilor pentru care merită să pleci de acasă.”
Elena Ruxandra Petre
