Elena Dican, născută la 18 mai 1959, la Drăgășani, județul Vâlcea. Absolventă a Facultății de Planificare și Cibernetică Economică – Academia de Studii Economice București, 1982. Debut: ”Între perfectul simplu și perfectul compus. Memorii”, București, eLiteratura, 2013, prefață: Vasile Poenaru, 312 p. ”De m-aș fi numit Șeherezada”, București, eLiteratura, în 2016, p.168. Titlul volumului de proză scurtă al Elenei Dican, ”De m-aș fi numit Șeherezada”, apărut la București, la editura eLiteratura, în 2016, conturează un bogat orizont de așteptare și pregătește, totodată, efectul de surpriză oferit cititorului invitat, de data aceasta, nu în universul de vrajă orientală ci, dimpotrivă, în plină actualitate, ferm axată pe problemele de viață ale omului contemporan. Ceea ce are însă comun cu celebra culegere de basme spuse de Șeherezada este capacitatea autoarei de a incita curiozitatea cititorului, arta dozării suspansului și, în unele secvențe, tehnica inserției, având în vedere că fiecare narațiune cuprinde nu numai „povestea” protagoniștilor, ci și „poveștile” oamenilor cu care li se intersectează destinul.
Cartea reunește cinci narațiuni: Răspuns, Așteptare, Alegerea, Dorință, O viață demnă, tratând tema vieții aflate între cele patru puncte cardinale ce îi determină cursul: dorința, alegerea, așteptarea, răspunsul. Nu cumva orice dorință sau aspirație implică o alegere, urmată de așteptare și, bineînțeles, de un răspuns? Și, rescriind titlurile în ordine inversă nu încercăm încă o apropiere de cărțile orientale care se citesc de la dreapta la stânga, de la sfârșitul (nostru) la început? Dar trebuie să ne dăm seama că orice răspuns va genera alte dorințe, alegeri, așteptări, iar existența umană își va continua cursul încă o mie și una de zile și de nopți… Iar dacă o mie este un cuvânt sinonim cu infinitul, cum aprecia Jorge Luis Borges, a adăuga o zi sau o noapte la această infinitate înseamnă a întări ideea de permanență.
Sunt cinci secvențe de proză realistă, în care faptele sunt relatate de o voce narativă, din exterior, însă, de fiecare dată, naratorul se solidarizează cu punctul de vedere al personajelor, pătrunzând în orizontul lor intim fără însă a se confunda cu acestea. Iar atenția nu se concentrează numai asupra întâmplărilor propriu-zise, reconstituite din substanța impalpabilă a amintirii, ci, mai ales, asupra interiorității personajelor evocate. Cu alte cuvinte, se sondează interioritatea ființei, idee expresiv formulată în narațiunea O viață demnă: Ochii ei nu mai priveau atât de mult în exterior, în lumea de afară. Ziceai că se-ntorseseră așa, cumva, pe dos, și priveau mai mult în interior, înlăuntrul ei. Înspre suflet, cum ar veni. (p. 161) Astfel, atenția este egal distribuită între „suflet” și relațiile individului cu istoria, între „suflet” și relațiile interumane.
Chiar unul dintre centrele de interes ale cărții îl constituie modul în care omul comun percepe schimbările istorice și sociale: Aurica străbătuse, astfel, până acum, trei regimuri, adică pe ăla burghezo-moșieresc, pe ăla comunist și pe ăsta de i se zicea democratic în care își ducea zilele azi, aflat în plină desfășurare în acest deceniu al vieții ei, al optulea, a doua jumătate. Ei nu-i displăcuse niciunul în mod special, nici chiar ăla burghezo-moșieresc. (Dorință, p.128) Important este că, indiferent de regimul politic sau de orânduirea socială, omul rămâne ferm în convingerile și în conduita sa: Însă, peste toate, Aurica era convinsă că omul sfințește locul, cum auzise ea că spuneau ăia de învățaseră mai multă carte decât apucase să învețe ea. Că îți e bine sau îți e rău nu după cum era puterea aia de sus, de la conducere, ci după cum era omul, după cum se gospodărea el. După cum era de vrednic să facă lucruri. (Dorință, p.141)
Și aici, arta narativă constă, înainte de toate, în modalitatea de a exprima adevăruri și experiențe esențiale în limbajul simplu al personajelor: Și de fruntașii colectivizării i se urâse, oameni din sat, d-aici, de la el, care încercaseră să-l îmbrobodească cu vorbele lor, când el știa că cei mai mulți dintre ei abia se mai țineau pe picioare de supărare că le luaseră pentru colectiv aproape toate tarlalele. Prea puține le mai rămăseseră. Una vorbeau, alta era în sufletul lor. Că, uite, constatase Dumitru, uite, așa e omul pe Pământul ăsta! Nici el nu știe cine e de-adevăratelea… (Așteptare, p.60)
Este deosebit de interesant felul în care oamenii percep și exprimă schimbările determinate de noi fenomene sociale, cum ar fi „exodul” la oraș al celor din mediul rural, în anii industrializării, sau, mai târziu, „exodul” românilor în țările din Occident. O pagină din narațiunea intitulată Așteptare, ce relatează vizita la oraș a unui văr al Vetei lui Mierloi, păstrează savoarea mirării drumeților popsiți la Hanul Ancuței, în fața lucrurilor minunate văzute de negustorul lipscan: „E frumos, țață Vetă, la bloc, e frumos, acolo toate îți vin în casă, și apa, și căldura… Și e, țață Vetă… au ăia o curățenie de poți să lingi pe jos, că nu ț-ă scârbă. […]Da’ știi, țață Vetă, că ei nu beau așa cum bem noi?” își dăduse Costică drumul de tot la vorbă, că-i și cam plăcea, semăna cu mă-sa, doar că nu era muiere. „Da’ cum beau?” sărise Veta curioasă, să știe și ea cum trăia lumea la oraș… „Păi nu beau așa, cu ulcica… pun vinul în pahar cam de două dește și dup-aia, dup-aia toarnă sifon peste vin până se umple paharu’…” „Ce toarnă?” ceruse Veta lămuriri suplimentare. „Ce toarnă, Costele, peste vin?” „Toarnă sifon, țață Vetă, sifon, apă d-aia, dă-ți înțapă limba…”. Sau, într-o altă pagină – de data aceasta întâmplările sunt situate pe o altă treaptă temporală – se consemnează impresiile lui Trică al lui Onică, plecat să lucreze în Occident, în eforturile sale de adaptare, convins că „nu puteai rămâne în urma timpurilor”: Nici englezii nu i se păruseră a fi oameni răi. Nu, n-ar fi putut spune așa ceva. Nici pe departe. Erau chiar grijulii dacă li se părea lor că ești într-un impas și-și ofereau, necondiționat, ajutorul. Îl plăteau bine pentru ce muncea, n-ar fi câștigat într-un an în țară cât câștiga într-o lună muncind la străini. Erau cumsecade, dar de amestecat, nu s-ar fi amestecat. Cu ei, cu emigranții. (O viață demnă, p. 165)
Un alt centru de interes îl constituie relațiile interumane: relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, relațiile dintre membrii unei comunități. Iată ce gândește, spre exemplu, mama Sofica din Alegerea despre reușita relației conjugale: „…Dacă i-e milă de nevastă bărbatului, dacă i-e milă de bărbat femeii, la suferință… dacă nu se milesc unu’ de altu’, omul și femeia”, zicea mama Sofica, „dacă nu se milesc și nu se-ngrijesc unu’ de altu’ la suferință, atunci poci să spui că niciunu’ n-a avut noroc. Nici ăla care-ndrăgește, nici acela care nu-ndrăgește…” (p.84) În patru dintre povestiri personajele principale sunt femei cu o experiență bogată de viață: Veronica (Răspuns), Gheorghița (Așteptare), Marina (Alegerea), Aurica (Dorință). Acestea, aflate într-un moment tensionat al existenței, impus fie de așteptarea unui răspuns sau a unei persoane dragi, fie de luarea unei decizii, rememorează scenele esențiale din viața lor, analizând cu luciditate nu numai evenimentele ori comportamentul celor apropiați, ci și propriile reacții, fapte, trăiri: Marinei nu-i fusese nicio clipă străin ce se întâmpla cu ea. Aproape că se autodiagnosticase. Mai degrabă un defect profesional decât o consecință a cunoștințelor de psihologie din facultate care, iată, n-o ajutau la nimic. […] Nu se simțise niciodată atât de pierdută și, cu toate că își explica, teoretic, toate stările și chiar știa la ce să se aștepte, fusese în zadar. Furie, nesiguranță, neîncredere, comparații, autoînvinuire, acuzații. Pe toate și le explica, le înțelegea. Numai că le înțelegea, cumva, la nivel mintal. Și nivelul ăsta, mintal, n-avea cum să ajungă la suflet. (Alegerea, p.119) De asemenea, se poate remarca o reprezentare complexă a personajelor, observarea din mai multe unghiuri (din perspectiva altor personaje și a naratorului), unghiul personal părând uneori insuficient. Așa se întâmplă în cazul Veronicăi, din Răspuns: Așa spunea el (Doru) despre nevastă-sa, că era foarte stângace când trebuia să prezinte un succes. Dacă ar fi fost după ea, nici nu ar fi adus vorba despre vreo realizare. Era, de altfel, adevărat că Veronica nu iubea emfaza nici măcar în ceea ce-o privea și ar fi fost în stare să strice tot vorbind despre tocmai înfăptuitul succes al lui Doru, oricare ar fi fost, într-un fel cât se poate de firesc. Teama lui Doru era că, de fapt, Veronica ar fi diminuat tot farmecul. Plus dimensiunea celei mai recente realizări, fiindcă nevastă-sa avea obiceiul să prezinte lucrurile exact, fără să le scoată din matca lor. (p.34)
Iar trăsăturile definitorii ale personajelor feminine evocate, evidențiindu-se mai ales în relațiile familiale, sunt devotamentul, altruismul, răbdarea, înțelegerea, sinceritatea, dăruirea de sine. Este impresionantă așteptarea Gheorghiței, protagonista nuvelei Așteptare, al cărei soț își părăsise familia în urmă cu douăzeci de ani, încrederea ei în reîntoarcerea bărbatului, pregătirea atentă, concentrată a femeii, săptămână de săptămână, de a-și primeni casa și sufletul în speranța reîntâlnirii cu cel drag. Și când, în final, „miracolul” se întâmplă, Gheorghița i se adresează cu simplitate și discreție, fără urmă de reproș, fără să aștepte recunoștință, ca și când despărțirea nici n-ar fi existat: „Să-ți pui ceva dă mâncare”, continuase Gheoghița, văzând că Georgică e tot mut. „Oi fi flămând, vii dă dăparte” zise iar, la întâmplare, că n-avea de unde să știe cât fusese drumul pe care îl făcuse Georgică până să răsară aici, în bătătură. (p. 77) Și finalul narațiunii, ce plasează iubirea sub semnul veșniciei, apare ca o deschidere spre altceva, ca o traversare în altă dimensiune, aflată dincolo de hotarele vieții: Și tot așa avea să fie până în ziua în care Gheorghița și Georgică, cu gândul la duiumul de zile în care făcuseră asta, vor fi urcat, pentru ultima dată, potecile, căutând poieni și pajiști nimerite să ascundă dezmierdări fierbinți. Fiindcă acolo, pe dealurile dintre vii, mai aproape de acoperișul lumii, Gheorghița și Georgică își vor fi trăit, cu adevărat, prima și ultima iubire… (Așteptare, p.78)
Sunt poveștile unor oameni care își găsesc cu ușurință corespondent în viața imediată, iar autoarea este o Șeherezadă modernă, cu o înclinație specială de a descoperi trăsăturile ce înnobilează ființa umană. De aceea n-ar fi o exagerare dacă am încheia lectura cărții cu același elogiu pe care Șahriar îl aduce Șeherezadei, eroina celor O mie și una de nopți: O, Șahrazada, ce splendidă e această istorie!… Ce admirabilă e! Tu m-ai instruit, o! învățato și discreto, și m-ai făcut să aflu evenimentele ce li s-au întâmplat altora și să consider cu atenție vorbele regilor și ale popoarelor din trecut, ceea ce li s-a întâmplat extraordinar și miraculos sau numai demn de reflexiune. Și într-adevăr, ascultându-te timp de o mie și una de nopți, rămân cu un suflet profund schimbat, voios și îmbibat în fericirea de a trăi. E tocmai ceea ce ne dăruiește cartea Elenei Dican: încrederea în demnitatea și frumusețea vieții, un suflet deschis spre înălțimea valorilor umane.
Volumul nu conține fapte eroice, ridicate pe treapta irealității, dar se poate vorbi despre un eroism al supraviețuirii, într-un context constrângător, prin păstrarea nealterată a integrității morale.
Prof. Carmen Sima
