În perioada 7-10 iulie 2016, 23 de poeți din mai multe filiale ale Uniunii Scriitorilor din România au participat, în Vila Scriitorilor de la Neptun, la Turnirul de Poezie „Cununa de Lauri de la Tomis”, ediția a VI-a. Preşedintele juriului, criticul literar Nicolae Manolescu, a încălcat regulamentul de organizare, mai precis aliniatul în care se afirmă că „Poeziile citite nu trebuie să fi fost publicate în volum, altfel vor fi depunctate de juriu”. Astfel, a fost premiat un poet care a prezentat în concurs poezii publicate în volum. Nicolae Manolescu a fost protagonistul celui mai răsunător scandal literar din ultimii 25 de ani, în ianuarie 2015, la Botoşani, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia pe anul 2014, când, în afara regulamentelor şi a unui minim simţ valoric, a impus premierea adjunctului său de la Uniunea Scriitorilor şi „România literară”, Gabriel Chifu, în defavoarea lui Mircea Cărtărescu! AgenţiadeCarte.ro vă prezintă, în exclusivitate, textul scris de Virgil Diaconu, unul dintre participanţii la Turnirul de Poezie „Cununa de Lauri de la Tomis”, în care se prezintă „abaterea” de la regulament a domnului Nicolae Manolescu.
Virgil DIACONU
Turnirul de Poezie Cununa de Lauri de la Tomis, ediția a VI-a
Un turnir cu două regulamente sau cum se obține Marele Premiu Nemeritat
# Ediția a VI-a a Turnirului de Poezie funcționează cu două regulamente: cu un regulament pentru clasatul legitim Leo BUTNARU, și cu un alt regulament, făcut pe loc, pentru Mircea BÂRSILĂ.
În perioada 7-10 iulie am participat, alături de alți 23 de poeți, la Turnirul de Poezie Cununa de Lauri de la Tomis, ediția a VI-a, organizat de USR. Regulamentul turnirului primit în mapa albastră la sosirea în Casa Scriitorilor Neptun (unde am fost cazați în condiții foarte bune) precizează la cel de-al doilea aliniat condiția esențială a participării la marele concurs de poezie:
„Poeziile citite nu trebuie să fi fost publicate în volum, altfel vor fi depunctate de juriu”.
La cel de-al treilea aliniat se vorbește despre cele trei runde ale turnirului, precizându-se că din cei 24 de participanți se selectează „12 poeți calificați din cele patru echipe” (compuse din poeți ai câtorva filiale ale USR), faptul că din acești 12 se selectează „cei trei finaliști” și că dintre aceștia „Juriul va stabili clasamentul final (locurile I, II și III). Poetul clasat pe locul I va primi Cununa de lauri de la Tomis”, așadar Marele Premiu.
S-au respectat condițiile acestui Turnir de Poezie? Și da, și nu, pentru că în timp ce 23 de poeți și, dintre ei, finaliștii Leo BUTNARU și Ion Tudor IOVIAN au citit poezii care nu s-au dovedit a fi publicate în volume, cel de-al treilea finalist, și anume Mircea BÂRSILĂ, a citit poezii publicate în volumele sale…, nerespectând în acest fel condiția esențială a turnirului.
Divulgat imediat, în fața tuturor participanților la turnir și a juriului (Nicolae Manolescu, președinte, Gabriel Chifu, Alex. Ștefănescu, Adrian Popescu, Traian Ștef, Angelo Mitchievici), Mircea BÂRSILĂ a negat mai întâi violent, apoi, la insistențele lui Gabriel Chifu, a recunoscut că poemele citite sunt „variante” și „fragmente” din poemele publicate în propriile cărți.
Toate acestea se întâmplau vineri, 8 iulie, în sala de conferințe a Casei Scriitorilor „Zaharia Stancu” de la Neptun. Toți participanții se așteptau firește ca Mircea BÂRSILĂ, prins cu cioara vopsită, să fie descalificat.
Iată însă că a doua zi, la festivitatea de înmânare a premiilor, care a avut loc la Hotelul Rio, din Jupiter, Nicolae Manolescu, președintele juriului, anunță la microfon și sub ochiul camerei de luat vederi, că „Facem o abatere de la regulament și împărțim Marele Premiu (Cununa de Lauri) între doi poeți: Leo BUTNARU și Mircea BÂRSILĂ.”
Așadar, juriul face o „abatere” de la regulament, mai precis schimbă regulamentul, considerând de astă dată corectă participarea la turnir cu poezii preluate din carte, pentru a putea în acest fel să-l premieze și pe Mircea BÂRSILĂ.
Constatăm astfel că Turnirul de Poezie (ediția a VI-a) are două regulamente: un regulament în temeiul căruia Marele Premiu și un plic cu bani îi sunt oferite lui Leo BUTNARU, și un alt regulament, făcut pe loc, conform căruia Mircea BÂRSILĂ primește și el Marele Premiu și un alt plic cu bani… Ediția a VI-a a Turnirului de Poezie are două regulamente și două „Marele Premiu”… Pentru juriu, Marele Premiu, unicul Mare Premiu, este de fapt dublu… Vi se pare cumva nefiresc? Absurd?
În loc ca BÂRSILĂ să fie eliminat din concurs pentru nerespectarea regulamentului, este schimbat regulamentul, pentru ca amenințatul cu eliminarea sau cu depunctarea să fie și el premiat. Cât despre cel de-al treilea finalist al Turnirului de Poezie, Ion Tudor IOVIAN, acesta nu a primit nimic, nici cel puțin o diplomă care să confirme că este unul dintre finaliști prevăzuți de regulament.
Menționăm că toate cele cinci ediții anterioare ale Turnirului de Poezie organizate de USR au avut un singur regulament și că s-a acordat un singur Mare Premiu Cununa de lauri, în timp ce ediția a VI-a a avut două regulamente și, drept consecință, s-au acordat două „Marele Premiu Cununa de lauri”…
Poate cineva să schimbe un regulament în timpul jocului? Se vede că da! La nivelul celui mai înalt for este posibil să schimbi regulamentul și să funcționezi cu două regulamente: cu un regulament pentru clasatul legitim Leo BUTNARU, și cu un alt regulament, făcut pe loc, pentru Mircea BÂRSILĂ.
După lectura celor trei finaliști și înainte de a fi divulgat Mircea BÂRSILĂ, Gabriel Chifu a semnalat și comentat, între altele, și scopul turnirului: „Am vrut să verificăm creativitatea la zi a poeților.” Pentru Mircea BÂRSILĂ „creativitate la zi” a însemnat poeziile din volumele de acum doi sau 23 de ani. Mai precis, înseamnă următoarele poezii: Thalassa (din volumele Acordeonul soarelui și Monede pentru chipul meu), În fiecare seară (volumele Scutul lui Perseu, Acordeonul soarelui și Monede pentru chipul meu), Domnul administrator (volumul Monede pentru chipul meu), un fragment din poezia În câte-o duminică, care se află pe net (www.poeziile.com/autori/Mircea-Barsila/in-câteo-duminica.php ), un fragment foarte scurt dintr-o poezie fără titlu (xxx) aflată la adresa www.banaterra.eu/romana/files/antologie_poeti_din_banat.pdf .
Dacă la Neptun, concurentul care a sfidat regulamentul nu a fost eliminat din concurs, și dacă s-a făcut pe loc un alt regulament pentru ca și el să câștige Turnirul de Poezie, este posibil ca de acum înainte acest concurent să obțină la fel de ușor și alte premii literare și plicuri cu 1000 de euro care așteaptă la ușa destinului său. Cât de fericit și mulțumit de sine trebuie să fie un poet care, fraudând regulile unui concurs, știe că a obținut Marele Premiu Nemeritat?
Glorie poeziei românești, marilor descurcăreți și verticalilor ei diriguitori!
Virgil Diaconu
P.S. Se va fi înțeles, cred, că prezentul articol nu vizează un concurent anume, ci că el relatează pur și simplu modul în care se acordă un mare premiu.
Cum se numeste asta? Romaneste! A intors-o ca la Braila! Rusinica! Din pcate nu avem nici o metoda coercitiva.
[…] material postat in revista online Agentiadecarte.ro la http://www.agentiadecarte.ro/2016/07/un-turnir-cu-doua-regulamente-sau-cum-se-ob%C8%9Bine-marele-pre… dezvaluie nereguli in derularea […]
Simple și necesare precizări
Mă numesc Mircea Bârsilă și fac parte, împreună cu Virgil Diaconu, din Filiala Pitești a USR. Din recentul text al său despre mine se înțelege că, la Neptun, în cadrul Turnirului de poezie din 7-10 iulie a.c., eu nu am citit decât variante ale unor poezii ..,,de acum doi sau 23 de ani’’.
El ascunde faptul că poeziile Poetul, Prea târziu, Poem, Dimineață, Sub scară… pe care le-am citit la Neptun, sunt inedite.
Ascunde, totodată, faptul că, în calitate de concurent, nu a trecut în turul al doilea și ,respectiv, ,,amănuntul”că ,,denunțătorul din public” a fost chiar el, într-un moment în care eu nu eram în sala ,,de lectură”. Chiar el, cel votat și de mine spre a participa la acest Turnir.
Punctul de plecare al revoltei sale împotriva mea se vrea a fi abaterea subsemnatului de la așa-numita ,,creativitatea la zi a poeților,, care, așa cum afirma poetul Gabriel Chifu („Am vrut să verificăm creativitatea la zi a poeților”) a constituit, în fond, scopul Turnirului. Îmi pare rău că, în anii când îl ajutam, prietenește, pe domnul Virgil Diaconu să-și schimbe concepția despre poezie, nu am discutat și despre importantul act de rescriere a unor poeme, din dorința optimizării lor sub aspect estetic și sub cel al conținutului. O întrebare (retorică): oare un astfel de act nu ține de ,,creativitatea la zi” a unui poet ?!
Cred că cititorul avizat va fi sesizat că sub masca unui ,,fulminant” spirit justițiar se ascunde, din păcate, cu totul alteva.
Mircea Bârsilă
Iată, spre exemplificare, poemul Thalassa în forma sa de la Neptun:
THALASSA
Thalassa! Thalassa! A sta la marginea ei, singur,
în amurg,
pe una dintre învechitele pietre ale cheiului,
ca un cerşetor pe scara unei biserici.
Vezi câte o stea căzătoare: cineva îşi aruncă ţigara de sus.
Thalassa! Thalassa! Şi profilul său aproape femeiesc,
în după-amiezile de acalmie.
Se înserează
şi poate că de acolo, de sus, în locul mării şi al apelor
venite să se înece în ea, de la mari depărtări,
nu se întrezăresc decât nişte şerpi sugând din ţâţele
unei scroafe întinse pe pământul gol, în bârlog.
Vezi câte o stea căzătoare:
la nunta unei stele voi cădea şi eu.
Se înserează:
deasupra mării – sufletul meu ruginit.
Marea şi somnul ce-l doarme pe apucate
asemenea păpuşilor de cârpe ale fetiţelor sărace şi triste.
Marea şi scaunele, pe rotile silenţioase, ale valurilor.
Marea şi vuietul ei
de parcă această răzvrătire – o răzvrătire nebunească –
ar fi singurul lucru care o preocupă: femeie vinovată
de adulter şi, totodată, o adolescentă virgină
cerându-mi, uneori, s-o ţin pe genunchi,
îmbrăcată doar în cămaşă de noapte,
unul – şi eu – dintre bărbaţii ale căror surori sunt tenebrele,
nişte eretici cu pipa strânsă-ntre dinţi şi glasurile dogite,
văzuţi aproape noapte de noapte prin ceaţa din cârciumi
cu fruntea pe masă şi, alături, neatinse,
paharele de rachiu slab, din caise şi mere sălbatice.
Exigenţele şi căinţele mării.
Vasta melancolie şi remuşcările sale, când o leg,
într-o joacă tristă,
cu una dintre basmalele negre ale mamei la ochi,
spre a avea şi ea o idee despre ce înseamnă viitorul.
Îi vorbesc despre monştrii trecuţi pe numele ei
cu litere mari,
acele făpturi ajunse prin ciudatul fenomen de refracţie
– de care depinde şi poezia – nişte embleme
ale sacralităţii concentrate în ape.
Marea şi trăsăturile ei bărbăteşti, când se înfurie.
Şi felinarele în agonie din porturile cu soldaţi grăbiţi,
frizerii şi tarabe cu zarzavaturi.
Marea dansând nemişcată.
Şi spiritul ei doar în aparenţă lasciv.
Flux şi reflux.
Viclene ademeniri şi mătăsoasa foşnire,
în vreme ce leşurile din adâncuri
se simt fericite, cum altădată, înainte de naştere,
pe când dormeau în abisalul lichid amniotic.
,,Nişte eşarfe cu ciucuri’’: lichenii şi algele.
Meduzele şi inoxidabila ,,corolă a lor de candoare’’.
Asemenea scânteilor
de la cărbunii
în care suflă, ritmic, forja fierarului: pescăruşii.
Thalassa! Thalassa! şi visele îndelungi
ale sale
şi atât de rele,
încât mă fac şi pe mine să ţip, adesea, în somn.
O întindere convexă de surâsuri, de frig şi uitare.
Copleşitoare, imensă absenţă
ale cărei tentacule mă strâng într-o milostivă şi seducătoare
înlănţuire:
mă zgâlţâi odată cu ea,
mă ţin cu dinţii de ea
cum de apusurile de vară ale soarelui,
mă sfărâm odată cu ea de stânci.
Thalassa! Thalassa!:
o existenţă jumătate-n lume,
jumătate în mit,
iar deasupra:
sufletul meu ruginit,
sufletul meu lipsit de pretenţii şi bucurii
şi care nu se mai lasă mângâiat de nimeni şi de nimic,
exceptând neprihănitele şuiere ale vapoarelor
îndepărtâdu-se, cu petrol şi cereale din noua recoltă,
spre imaginare ţinuturi.
Thalassa! Thalassa! Şi pieptănătura ei grea.
Un noian, o castă pustietate de ape în spasme originare,
de parcă nu ar mai fi terminat nici acum să se nască.
Ape germinale, vii, iconoclaste,
ape dionysiace, fără mască şi farduri,
ape verticale, ape biblice, ape obscure
pline de geniu şi de neştiinţă,
într-o legănare aproape ritualică şi ademenitoare
aşa cum sunt şi promisiunile femeilor.
Duceţi-mi departe femeia din sânge!
Duceţi-mi departe marea din sânge
şi umilinţa de a mă simţi, întotdeauna, pe dinafară,
în apropierea ei:
o fiară încolţită, cu părul lung şi ochii cârpiţi,
un cerşetor pe scara unei biserici.
…………………………………………………………………………..
Iată și textul intitulat Thalassa, așa cum a apărut, întâia dată, în 1994, în volumul Scutul lui Perseu:
THALASSA
Thalassa! Thalassa! A sta la marginea ei, singur,
în amurg, pe una din treptele cheiului, ca un cerşetor
pe scara unei biserici. Vezi câte o stea căzătoare:
cineva îşi aruncă ţigara de sus. Și leșurile marinarilor
din adâncuri încercând un surâs la auzirea neprihănitelor
șuiere ale vapoarelor. Şi profilul aproape femeiesc
al apelor, în după-amiezile de acalmie. Se înserează
şi poate că de acolo, de sus, în locul mării şi al apelor
venite să se înece în ea, de la mari depărtări,
nu se întrezăresc decât nişte şerpi sugând din ţâţele
unei scroafe întinse pe pământul gol, în bârlog. Vezi
câte o stea căzătoare: la nunta unei stele voi cădea şi eu.
Se înserează: deasupra mării – sufletul meu ruginit.
Marea şi somnul ce-l doarme pe apucate
asemenea păpuşilor de cârpe ale fetiţelor sărace şi triste.
Marea şi scaunele, cu rotile silenţioase, ale valurilor.
Marea şi vuietul ei de parcă aceasta ar fi singurul lucru
care o preocupă: femeie vinovată de adulter
ținându-și pe genunchii mei capul și, totodată, o fată virgină
rănită de săruturile de bătrân libidinos ale lui Dumnezeu.
Talassa! Talassa! Această rană din coastele mele
și coroana mea uscată de spini:
unul – şi eu – dintre bărbaţii ale căror surori sunt tenebrele,
nişte eretici cu pipa strânsă-ntre dinţi şi glasurile dogite,
văzuţi aproape noapte de noapte prin baruri
cu fruntea pe masă şi, alături, neatinse, paharele cu rachiu slab,
din caise şi mere sălbatice. Exigenţele şi căinţele mării.
Vasta melancolie şi remuşcările sale, când o leg,
într-o joacă tristă, cu una dintre basmalele negre ale mamei
la ochi, pentru a avea şi ea o idee despre ce înseamnă
viitorul. Îi vorbesc despre monştrii trecuţi pe numele ei
cu litere mari,
ajunși prin ciudatul fenomen de refracţie (de care depinde
şi poezia) nişte embleme, totuși, ale sacralităţii
concentrate în ape. Marea şi trăsăturile ei bărbăteşti,
atunci când se înfurie. Și felinarele în agonie din porturile
cu soldaţi grăbiţi, frizerii şi tarabe cu zarzavaturi.
Marea dansând nemişcată. Şi spiritul ei lasciv. Și pescărușii:
asemenea scânteilor înălțându-se din cărbunii
în care suflă forja fierarului. Și rugile nesfîrșite
ca și cum ar merge prin noapte cu un copil de țâță la piept.
Și visele sale atât de reale încât mă fac și pe mine să țip,
uneori. O întindere șerpească de surâsuri,
de frig și uitare. Copleşitoare, imensă absenţă
ale cărei tentacule mă strâng într-o milostivă şi seducătoare
înlănţuire:
mă zgâlţâi odată cu ea,
mă ţin cu dinţii de ea
cum de apusurile de vară ale soarelui,
mă sfărâm odată cu ea de stânci.
Thalassa! Thalassa! Și nimfele de sub valuri
Thalassa! Thalassa! Și pietenătura ei grea. Un noian
o castă pustietate de ape în spasme originare,
de parcă nu ar mai fi terminat să se nască. Ape germinale,
vii, iconoclaste,
ape dionysiace (fără mască şi farduri), ape verticale,
ape biblice, ape obscure pline de geniu şi de neştiinţă,
într-o legănare aproape ritualică şi ademenitoare
aşa cum sunt şi promisiunile femeilor. Duceţi-mi departe
femeia din sânge! Duceţi-mi departe marea din sânge
şi umilinţa de a mă simţi, întotdeauna, pe dinafară,
în apropierea ei: o fiară încolţită,
cu părul lung şi ochii cârpiţi,
un cerşetor pe scara unei biserici.