Nu sunt un bun povestitor de basme. Excelenţa textelor scrise m-a inhibat întotdeauna. Orice reproducere orală a lor, cu inevitabilele hiatusuri şi rezumări, mi s-a părut şi mi se pare aproape o blasfemie. Cum să repovesteşti, cu vocea ta, minunăţii scrise precum „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, „Făt-Frumos din lacrimă”, „Capra cu trei iezi”, nemaivorbind de basmele Fraţilor Grimm sau ale lui Andersen?! În ceea ce mă priveşte, e imposibil. De aceea n-am fost în stare niciodată să le spun fiicelor mele, când erau mici, vreo poveste clasică: pur şi simplu mă blocam.
În schimb, mama! Ea n-are nici o inhibiţie în sensul celor spuse mai sus. Povesteşte cu patos, cu un instinct epic formidabil. Are, în tot ceea ce relatează, nu numai în basme, dar şi-n amintirile ei inepuizabile din copilăria şi adolescenţa petrecute în comuna Roşia de Secaş şi la Şcoala Normală de fete de la Blaj, „construcţii” narative de-a dreptul – cum să le zic? – „brebaniene”. (În lungile noastre drumuri de mii de kilometri de-a lungul şi de-a latul Europei, cu mine pe post de „copilot” foarte ascultător în BMW-urile sau Mercedes-urile Domniei-Sale, maestrul tinereţii mele, Nicolae Breban, mi-a explicat, pe scurt, diferenţa dintre povestire sau nuvelă şi roman: dacă nuvela are de regulă o structură liniară de tip A-B-C-D, romanul poate sări de la A la A prim, apoi la A secund, după care revine la B, urmând o nouă săritură la B prim sau direct la D, ca să revină la punctul C al acţiunii ş.a.m.d.) Ei bine, cam aşa proceda şi mama: povestindu-mi, de pildă, despre un bal din tinereţea ei, nu-mi spunea numai cine asigura muzica ori despre mâncărurile şi băuturile pe care le aduceau de-acasă tinerii ca să fie petrecerea îmbelşugată, ci dintr-un colţ al memoriei ei exhaustive răsărea vreo mătuşă care stătea stingheră într-un colţ urmărind dansurile junilor şi despre care aflam imediat ce viaţă tristă a avut, cum s-a căsătorit, cum o bătea bărbatu-său înainte de muri la Stalingrad, lângă un consătean care a scăpat din încercuire şi care apoi a fost dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, că era chiabur etc. etc.
Aşadar, pentru mine n-a fost de mirare că atunci când fiicele mele, care aveau vreo trei-patru ani, au stat o vreme în Maramureş, mama le-a împuiat capul cu poveşti, fie „clasice”, fie inventate ad-hoc, astfel că în scurt deveniseră dependente: nu mai adormeau fără să li se spună un basm. Iar când s-au întors din Maramureş şi au stat la mine, din motive obiective, câteva luni, m-am trezit cu obligaţia de a le spune în fiecare seară câte-un basm, mai ales fiindcă auziseră că sunt „scriitor”, adică autor de poveşti.
Ce să fi făcut? Nu le puteam citi pur şi simplu dintr-o carte de gen, fiindcă mama le citise cam tot ce era de citit pentru vârsta lor, plus că mi-era lene, aşa că, în lipsă de ceva mai bun, am construit şi eu un „basm”. Extrem de economic ca desfăşurare, cu numai trei personaje, cu o „acţiune” clară, limpede, fără divagaţii, şi unde, binenţeles, la sfârşit Binele înfrângea Răul. Îl repetam seară de seară şi fiicele mele nu păreau deranjate de această crasă lipsă de imaginaţie, ba dimpotrivă, păreau că savurează acelaşi final fericit, adormind apoi împăcate.
Subiectul era următorul: într-o poeniţă dintr-o pădure se juca ţopăind pe lăbuţele lui un iepuraş. (De ce-oi fi folosit atâtea diminutive nu-mi dau seama nici în ziua de azi). Dar iepuraşul nu numai că se juca, dar şi mânca: morcovei, semincioare, căpşunici, trifoiaş, piure de cartofi, supică de tăiţei (mama mă învăţase să bag neapărat în meniul personajelor şi felurile de mâncare la care ele făceau nazuri). Şi cum se juca şi înfuleca el acolo, cine pândea din tufişuri? (Şi-aici făceam ochii mari şi instantaneu făceau şi ele la fel, deşi ştiau deja din a doua seară cine trebuie să apară). LUPUL! Iepuraşul, ocupat cu ţopăielele lui, nu-l băgase în seamă şi dintr-o dată zbang! lupul sări din tufişuri şi-l prinse pe iepuraş de gât. (Aici eram destul de exact, fiindcă văzusem la Teleenciclopedia că toate carnivorele atacă victimele la gât, să le sufoce repede). „O SĂ TE MĂNÂNC, IEPURAŞULE!”, urlam eu gros din vârful patului, după care îmi subţiam vocea şi scoteam, ca iepuraş, nişte scâncete ascuţite. (Şi aici eram şi mai exact: fusesem invitat o dată de Mircea Dinescu şi de sculptorul Mihai Buculei la o vânătoare de iepuri şi vulpi pe nişte ogoare de lângă comuna Mănăstirea din Bărăgan, vânătoare în toată regula, a la Ţiriac, cu hăitaşi, cu câini, cu locaşuri de tragere; mi se dăduse şi mie o puşcă şi când un iepure a gonit prin faţa „standului” meu, l-am luat în cătare şi am tras; însă, vai, nu l-am nimerit prea bine, doar l-am rănit în coapsă, iar iepurele a căzut pe-o parte, dând mereu din picioarele din spate şi scoţând nişte ţipete insuportabile, ca de copil mic, al căror sunet mă urmăreşte şi astăzi; ca să le curm, m-am apropiat şi-am mai tras un foc; de-atunci n-am mai fost la nici o vânătoare şi nici n-o să mai fiu vreodată). Dar plânsul şi rugăminţile fierbinţi ale iepuraşului (scânceam şi eu: „Te rog, lupule, nu mă omorî! Am şi eu familie, copilaşi…”) sunt auzite la un moment dat de… „DE URS!” – strigau ele fericite încă din, cum spuneam, a doua seară după debutul meu ca autor de basme. De urs, într-adevăr, care nu stătu o clipă pe gânduri, ci porni în galop ca un SUPERBEAR ce se afla, năvălind în poieniţă şi sărind pe lacomul lup. Şi unde nu mi ţi-l luă (reminiscenţă livrescă, probabil din Creangă) şi-l smotoci şi-l părui şi-i dădu atâtea labe la fund, că bietul lup, urlând ca din gură de şarpe („Aaauuuuu!”), abia reuşi să scape şi să fugă, schiopătând şi cu coada între picioare. Iar ursul şi iepuraşul au trăit împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Aplauze, cu mânuţele lor. Apoi adormeau împăcate, cu o expresie inubliabilă de mulţumire pe chip, de care şi azi, aducându-mi aminte, mă emoţionez.
Toate bune şi frumoase, însă într-o zi, bucuros că-mi apăruse în volum „O sută de ani la Porţile Orientului”, am venit de la Casa scriitorilor cam abţiguit, adică abţiguit bine, ce mai încoace încolo. („Krepkaia”, pentru cunoscători…). „Tata, povestea!” – m-au somat ele. N-aveam nici cel mai mic chef să-mi reiterez discursul, cum se zice mai nou, dar ce să fi făcut? M-am întins aşa îmbrăcat între ele şi-am început: „Într-o frumoasă poieniţă, o iepuriţă ţopăia şi mânca piure de castane…” (Din când în când schimbam meniul, în funcţie de mofturile lor la mâncare; însă de ce am înlocuit iepuraşul cu o iepuriţă, iarăşi nu-mi dau seama. Probabil de la „Krepkaia”…). Şi-mi mai aduc aminte că am spus „povestea” din seara aceea până pe la apariţia lupului, după care am aţipit niţel şi nu mai refac, din ceaţa memoriei, decât fragmente din ce îndrugam eu acolo, „la datorie”. Însă Cristina, care mi-a moştenit umorul atâta cât îl am şi care e mai mare cu un an decât sora ei, Lidia, se bucură în fiecare an când mergem împreună, de Paşte şi de Crăciun, în Maramureş, să repovestească întreaga scenă, spre amuzamentul copios al cumnatului, al surorii mele şi-al verilor invitaţi, mai puţin al bunicii lor, mama mea, Mimi, care dacă ar fi ştiut în ce hal am venit atunci seara acasă, m-ar fi scalpat cu prima ocazie. Aşadar, în timp ce lupul călărea iepuriţa înspăimântată, implorându-l să n-o… să n-o… smotocească, am adormit. Oripilate că povestea ar putea avea un final tragic, fetele mere au sărit pe mine şi-au început să mă zgâlţâie: „Tata! Tata! Unde e ursul?” „Ursul e… mangă”, povesteşte Cristina c-am bâiguit eu. „Ce e aia mangă?” – a întrebat, mai timidă, Lidia. „Mangă e… că ursul a mâncat mai multă cireşică…şi i s-a făcut puţin rău”. „Şi nu mai vine ursul?!” – s-au îngrozit ele. „Ba vine – se pare c-am zis, pus pe ideea de împăciuire, aşa cum, uitându-mă pe gaura cheii în copilărie, dintr-o cameră alăturată, văzusem „comisiile de împăciuire” care funcţionau pe lângă Sfaturile Populare şi unde părţile împricinate obişnuiau să se împace în cele din urmă în jurul unei damigene de horincă – vine şi-i spune lupului, măi cumetre , ce s-o mai lungim, mai bine să luăm una mică…” „Ce să ia?!” „O cireşică… să socializeze şi ei, că era frig…” Şi iepuriţa?” „Iepuriţa – am zis eu, aşa cum mi-au relatat fiicele a doua zi când m-am ridicat în fine din bârlogul patului – ce să facă şi ea, aşa, singură-n pădure? A luat şi ea o cireşică, au dansat şi… şi-au trăit toţi trei fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Şi, probabil cu imaginea acestui „menaje a trois”, am adormit din nou.
Recunosc, un final cam neverosimil, fie şi-ntr-un basm. Probabil la fel de neverosimil li s-a părut şi fiicelor mele, fiindcă, privindu-mă sceptice în privinţa înzestrării mele ca „scriitor”, nu m-au mai pus niciodată să le povestesc ceva.
(fragment din volumul în pregătire „Lumea ca literatură 2”)
Ioan GROȘAN
