… Proza este așezarea, de la cap la cap, la un moment dat, a tuturor gândurilor unui om, transcrierea lor pe un portativ de carte. Mă îndrept spre Adrian MARINO și citesc, în Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, 1973, vol. I, la capitolul Actualitatea: Cea mai mare dificultate a ideii de actualitate literară constă în delimitarea corectă în interiorul vastei sale sfere noționale, dominată în mod inevitabil de numeroase implicații extraliterare, toate de esență social-politică. Fără a concepe în niciun fel izolarea literaturii într-un spațiu abstract, utopic, suntem cu atât mai îndreptățiți să încercăm definirea conținutului specific literar al actualității, cu cât confuziile și ambiguitățile o copleșesc la tot pasul. Foarte actuală, noțiunea de actualitate este departe de a fi și foarte limpede. Cauza esențială se dovedește, ca peste tot, confuzia criteriilor și abuzul lor jurnalistic, într-un fel perfect explicabil: nu există jurnale numai de actualități, nu se ocupă întreaga presă din lume numai de evenimentele actuale? Întrebarea care se pune este însă alta: ce legătură obiectivă există între actualitate, artă și opera literară? Pregătirea răspunsului implică o serie de disociații. Calitatea supremă a artei este limbajul permanent inteligibil, posibilitatea mesajului său universal, integrarea și îmbogățirea continuă a unei tradiții.
Arta are o întreagă capacitate de transfigurare, arta însăși este transfigurare… Așadar… părăsim textul științific care ne duce, pe ocolite, în alte încrengături logice și teoretice și ne oprim direct la cartea doamnei Elena DICAN, unde proza este sigură, întâmplările se rostogolesc cu seriozitate peste noi, prozele sunt „de actualitate”, nimic nu este „pe dibuite”, totul se înșiruie rațional, într-un fir epic distinct, cu personalitate expus.
În prima povestire, intitulată „Răspuns”, când sunase telefonul, Veronica era pe balcon. Îl pusese pe masă și lăsase ușa deschisă la sufragerie, să fie sigură că-l aude, că nu ratează apelul. Îl așterpta de câteva zile. Poate altcineva, în locul ei, ar fi uitat. Nu și Veronica. I se spusese, cu mai bine de un an în urmă, când urmează să primească răspunsul și reținuse exact. Ca să fie sigură, programase mobilul să-i amintească lucrul ăsta la un anumit interval de timp. Ultima oară îl programase acum trei luni pentru data curentă… Cu telefonul ăsta trebuia să sosească răspunsul pentru ea”. Chiar dacă Veronica nu avusese vreme să piardă timpul – intersantă formulare – și să dea strălucire întâmplărilor, venise vremea ca sacoșele umplute cu detoate să refacă, în sens invers, drumul străbătut cândva de sacoșele pline ale Anicăi și ale lui Ionel, părinții ei. (p. 34). Și ne amintim din prima carte a autoarei, Între perfectul simplu și perfectul compus, București, „eLiteratura”, 2014, cum în copilărie, după vacanța de vară, plecau copii-elevi cu părinții spre oraș, la școală, încărcați cu sacoșe peste sacoșe, valize peste valize, într-un vacarm greu de descris, prin gări și autogări, cu merinde și haine cât pentru un întreg an…
În povestirea a doua, „Așteptare”, Gheorghița nu știa nici ea de ce credea că, dacă o să se-ntâmple, asta o să fie într-o sâmbătă sau într-o duminică. Nu într-o altă zi a săptămânii. I se părea că sărbătoarea n-ar fi fost atât de mare dacă ceea ce aștepta ea să se petreacă ar fi fost luni, sau marți, sau miercuri, sau joi. Nici măcar vinerea nu socotea ea că era zi de întâmplări din astea. Numai dacă ar fi fost vreo sărbătoare, ceva. O zi de mers la biserică, cum ar fi fostSfântul Ilie sau Sfânta Maria. Fie că ar fi fost Sfânta Maria Mare, fie că ar fi fost Sfânta Maria Mică! In zile din astea – da, ar fi avut și lucrurile o noimă ! Totuși, la început de septembrie, când cădea Sfânta Maria Mică, era încă vară și afară era, de obicei, destul de cald. O zi de felul ăsta, cu lumea mergând la biserică și împărțind, pentru cei plecați de tot, din mâncarea pregătită aproape numai pentru asta. O zi din asta în care, după ce ar fi terminat treburile, toți vecinii s-ar fi strâns la maidan! Da, în privința asta Gheorghița era lămurită, o zi de sâmbătă sau o zi de sărbătoare ar fi fost chiar minunată1 Ar fi justificat, în mintea femeii, orice eveniment frumos de pe lume. Astfel, soarta se află, uneori, în mâinile omului.
Urmează „Alegerea”, unde personajul feminin se hotărâse pentru azi. N-ar fi știut să explice de ce, dacă cineva ar fi întrebat-o. Dar decisese că azi va fi ziua și nimic n-avea s-o abată de la hotărârea ei. Va fi azi. Fără explicații. N-avea nevoie să și le dea nici măcar ei însăși. Sau, nu mai avea nevoie. În „Dorință”, Aurica n-ar fi renunțat să se lupte cu brazda nici pentru toate salariile din lume. Credea că orașul poate să te mintă și să-ți ia ochii cu sclipirea lui, dar pământul – nu ! Pământul nu mințea niciodată. Ei să-i ajungă timpul să vadă de pământ, de brazdă, de livadă, de vie ! Cu serviciul de la oraș să se descurce alții !
Cartea se încheie cu povestirea „O viață demnă”, unde personajul, Trică al lui Onică, nu se gândise de la început să plece, nu-i trecuse prin cap așa ceva. Adică nu plecase „cu valul”, ci mult mai târziu, după ce mulți se întorseseră deja. Cel puțin aici, în satul lui, așa se întâmplase. Dar auzise că mai peste tot se petrecuse întocmai. Ăia care plecaseră primii sau printre primii se întorceau de tot. Așa o să procedeze și el. O să stea câțiva ani și o să se întoarcă. Va rămâne acolo doar cât va fi nevoie. Nicio zi mai mult. Se gândea că e cam bătrân și nu știa dacă o să facă față. Nu mai era așa de ușor, că se apropia de cincizeci de ani. Se cam termea, cu toate că muncise toată viața lui.
Însă nu de muncă se temea neapărat, era obișnuit. Ii era să nu se facă, Doamne ferește, de râs ! Față de ai lui și față de străini. Și nici nu știa prea bine cum o să fie cu adaptarea asta despre care îi mai auzea pe unii vorbind. Înțelegea despre ce e vorba, nu era străin pe de-a-ntregul de cuvintele astea mai pretențioase. Nu citise el prea multe cărți, dar făcuse liceul. La timp și la zi. Și nu putea să nu se gândească la toată viața lui de până atunci. O viață de om. La care trebuia, de-acu, să renunțe. Din păcate, în urma unui accident de muncă, nu s-a mai putut face nimic. Doctorii au încercat tot ce le-a stat în putință. Dar nicio minune nu s-a întâmplat. După încă două săptămâni l-au trimis acasă. Formalități nenumărate pentru un sicriu închis. Apoi o mare de oameni l-a urmat, tăcută, până la cimitir. Aproape tot satul. Scurt. Telegrafic. Pe înțeles.
Am dorit, prin acestea, să facem numai o scurtă prezentare a volumului De m-aș fi numit Șeherezada care a fost bine mediatizat la Ediția a XI Bookfest, Salon internațional de carte,1-5 iunie 2016, cu ample referiri asupra lui de Florentin Popescu, Luiza Barcan, Vasile Poenaru. Autoarea dovedește că îi cunoaște foarte bine pe oamenii despre care povestește în carte, își cunoaște foarte bine și uneltele pe care le desfășoară pe masa ei de scris, țese bine în jurul personajelor numai ceea ce este strict necesar, fără a lungi povestirile inutil.
Am dori și puțină metafizică în povestirile pe care le vom citi în viitor. Sau, povestirile se vor transforma în roman, se vor topi într-un roman, după cum se poate prevedea a fi o evoluție normală, firească…
Rămâne de văzut încotro va evolua proza Elenei DICAN, autoare care și-a făcut, prin două cărți publicate, o bună intrare în peisajul prozei românești. Până atunci, „mai e mult până departe”, după cum se spune, prietenește, însă arzând și parcurgând etape, îi doresc ceea ce îmi doresc și mie, adică: Nu drumul îl vreau – cu capătul să nu-l mai ajung/ Ci – rezistența ca pentru un drum foarte lung.
FELIX SIMA
