Discursul de predicatoare ortodoxă al Ioanei Bogdan a fost întotdeauna scurt-circuitat de plonjările nesăţioase în consumism, dar şi condimentat de o auto-ironie cu trei seturi de zimţi. Structura aceasta contrastivă şi hibridă a fost rafinată în volumele Anumite femei (2006) şi Poeme înainte şi după Claudiu (2009), iar cristalizarea ei a avut loc în Frate Zaheu, Editura Prier, 2004. Vizualul şi contextualizarea au avut mereu un loc important în poezia Ioanei Bogdan, acum decorul fiind unul jumătate dunărean, jumătate virtual: „Sicriele plutesc pe Dunăre, ca nişte crenvurşti fierţi,/ înfăşurate în veste antiglonţ”. Dar mai importante sunt obsesiile, refrenurile, identităţile temelor şi motivelor. Noroc că acestea sunt dinamice, uneori simili-masculine, şi nu se diluează în arabescuri bizantine: „Data viitoare o să-mi păzesc bărbatul cu puşca de vânătoare sub pat/ şi la prima femeie care o să apară în viaţa noastră, o să-i spun:/ -Împuşc-o!” (Poemul acesta sârbesc). Graniţa sârbească din vecinătate generează viziuni de un morbid baudelairian.
După catharsis, se cuvine solicitarea iertării prin Acatiste şi parafraze biblice. Flux şi reflux: cufundări în realitate, ţâşniri spre ceruri şi înot pe spate către golful memoriei, acolo unde fac vârtejuri amintirile exemplare. Memoria conţine arhetipuri mai vizibile. Tabieturile din viaţa bunicilor explică ciudăţeniile impenetrabile ale bărbatului: „Poate aş fi aflat că uneori bărbaţii// au nevoie, ca lupii, de locul lor unde, la nevoie, să/ plângă, căci altcumva cum,/ -în văzul lumii sau în văzul nevestei e tot aia – ,// au nevoie de locul lor în care să meşterească idei,/ pentru că bărbatul are un marsupiu în spatele minţii şi acolo el naşte idei” (Cu timpul trăim duminicile).
În această artă mereu bărbatul a fost problema, nu femeia. Ea îşi rezolvă dorurile şi depresiile relativ uşor: prin shopping ori promenade în rochiţe-cizmuliţe-eşarfe ce exprimă buchete de culori.
Întotdeauna am găsit că e un mare câştig să poţi îmbina agitaţia din Piaţa Amzei cu parabola biblică. E un fel de a aresta realitatea şi de a o proiecta în real fără să îi iei ceva din carne, din concreteţe: „Dar ce am făcut împreună e mir/ şi primăvară, căci fără de veste/ Judecătorul va veni” (Toate câte se spun). Poetica lucrurilor şi a faptului divers vine dinspre Heine. Un suprasens este identificat în orice aparenţă banală şi acesta este declarat la modul firesc, fără aroganţă artistică: „Lucrurile bune au în timp răsuflarea lor, devin comori” (Iată fiul tău). Drept e şi că poeta mai are urme ale entuziasmelor sublimităţii din volumele anterioare. În acele momente, poezia devine altfel decât religioasă, devine bisericească: „Liturghiile sunt aceleaşi peste tot. Sufletele/ oamenilor au o frumuseţe neasemuită./ Sângele lor primeşte sânge sfânt şi timp/ să se vindece” (Iată fiul tău).
Printre jocul energetic cu contrariile – într-un fel de tridialectică à la Stephane Lupasco – este şi procedeul extragerii unei concluzii cvasi-luminoase din premise întunecate. În Împreună rudele apropiate mor în prietenul cel mai bun, ca şi cum prietenia ar ascunde o înrudire, dar diminuarea cantităţii de prietenie nu înseamnă şi scăderea calităţii: „Din prietenul meu cel mai bun azi a murit mama./ Spre seară vor muri surorile şi fraţii mei./ Bunicii din prietenul meu cel mai bun vor muri/ mâine./ Poate că vor muri îmbrăţişaţi.// A rămas cineva care nu vrea să moară/ în prietenul meu cel mai bun.// Afară e cald./ Torc de fericire. Prietenii mei încap într-o mănuşă”.
Domesticitatea constituie un regat spectaculos, descris în imagini de pictură naivă şi cu un limbaj savuros: „Acum mă-ta şi găluştile ei se-nvârt fără oprire,/ numai tu stai în mijloc/ ca-n filmele de la Bollywood” (Trebuia s-o iert pentru că lucrurile sunt la fel).
Dacă există un poem reprezentativ pentru această viziune poetică în care forma şi conţinutul se subîntind perfect, acela este Apocalipsă: „În orice colţ m-aş uita există/ o femeie care ţi se potriveşte mai bine/ ca mine.// Cunoaşte exact visele tale, scrie mai iscusit/ ca mine, e mai frumoasă,/ tânără,/ avută,/ prietenoasă, inimoasă, înţelegătoare şi poartă/ tricouri cu/ Marilyn Monroe şi pantaloni/ scurţi.// Despre această femeie nu ştiu mai mult, dar ea există./ Şi-ţi spun:/ înainte ca eu să fiu oase şi ulcele, ea va veni şi iureş va face./ Vor fi ploi, inundaţii, incendii, copiii se vor ridica împotriva/ părinţilor, morţii vor/ învia, rochiile cu flori se vor/ demoda.// Oriunde te-ai duce, această femeie te va găsi./ Plouat, dezaxat, nimicit, un zero.// Pe marginea prăpastiei.// Te va lua de bărbat, veţi trăi fericiţi până la sfârşitul/ zilelor, poate că mai trăiţi/ şi astăzi”. Binecunoscuta religiozitate mondenizată este prezentă şi aici, însă metafora unei anti-posesivităţi erotice uluitoare este cea care înalţă creaţia până la rafinamentul scrisului Magdei Isanos şi dincolo de el.
Mai este o poveste şi cu ilustraţiile lui Lucian Irimescu, propriu-zis desene în peniţă de mâini, tălpi, biserici şi răstigniri peste care se suprapun umbrele fotografiate ale mâinilor artistului. O idee ageră ce reflectă luciditatea aranjării viziunilor care parcurg toată gama trăilor textuale.
După câteva accidentări, Ioana Bogdan revine în ring cu o poezie inteligentă, matură şi sensibilă. Doar câteva momente dogmatice mai sunt de găsit (printre care şi titlul), în rest, minimalismele de diverse facturi şi feminitatea nutrită cu sacrificii şi bucurii solipsiste asamblează un volum impecabil.
Felix NICOLAU
