De la premiul de literatură obţinut, ca elev, la „Tinerimea Română” (1886), – şi până la debutul poetic, cu poezia ”Balada toamnei” (1925); de la implicarea în primul cenaclu studenţesc, în 1946, – şi până la activitatea de secretar de redacţie la „Revista Fundaţiilor Regale” (Tudor Opriş); de la îndatoririle de profesor prestigios, la Universitatea Bucureşti, – şi până la susţinuta preocupare de a evidenţia bogăţia folclorului românesc, adevărat „laborator de miracole”; de la subtilitatea analistului critic în paginile unor reviste prestigioase, la loc central fiind „Gândirea”, – şi până la destituirea din învăţământul superior, – profesorul Ovidiu Papadima (23 iunie 1909 – 26 mai 1996) a traversat o viaţă tumultuoasă, bogată, cu aprecieri superlative, pentru a culmina, în plină putere creatoare, abrupt, nemeritat, dramatic, prin voinţa unor forţe care nu mai vroiau să preţuiască valorile spiritualităţii româneşti. Doar astfel ne explicăm de ce, prin decizia nr. 203838/1949 a Ministerului Învăţământului Public, Direcţia Învăţământ Superior, din 15 septembrie 1949, au fost aplicate „disponibilizaţi”, cu „plata de salarizare pe 14 zile”, unui număr impresionant de profesori. Gândind, strict, la profesorul Ovidiu Papadima, această destituire din învăţământul superior a reprezentat, în fapt, o „epurare prin detenţie” (”150 de ani de învăţământ filologic românesc”, vol. I, 2013).
Prin multe situaţii neprevăzute a trecut profesorul Ovidiu Papadima, dar Bunul Dumnezeu l-a întărit să găsească forţa morală de a rămâne integru, vertical, „consecvent cu el însuşi”, după cum aprecia şi Dumitru Murăraşu, la 1944, în a sa Istorie a literaturii române.
În toată activitatea sa didactică, profesorului Ovidiu Papadima i s-a apreciat „judiciozitatea analizei critice” („Revista istorică”, fasc. 3-4/1937). Mai bine ca oricine, distinsul profesor şi critic literar a înţeles că: „Lumea toată e un păienjeniş prestabilit de rânduieli care se schimbă armonic. Ele n-au drept scop să apese firea, ci, dimpotrivă, să o libereze…”; mai ales, să elibereze pe om, să-l facă să poată trăi – în spirit şi în rânduială.
Cât dureros adevăr înfăşoară această afirmaţie:
”Omul nu poate cunoaşte din acest păienjeniş de rânduieli decât ceea ce nu-i apasă sufletul!”
Rânduiala? Un concept cu aripi încrengate, „cu perspectivă cosmică, cu totul copleşitoare”. Şi, conform preceptelor distinsului profesor Papadima, se cuvine să ne supunem acestei rânduieli cosmice: cu pace şi linişte faţă de cei de ieri – şi (mai ales) faţă de cei de azi. Să preţuim – şi plusurile, şi minusurile (acolo unde le-am putea, totuşi, recunoaşte), fără etichetări, dar lipsindu-ne de elogii exacerbate.
Să găsim în tot – şi în toate – o rânduială a măsurii.
E adevărat, i s-a frânt cariera didactică, precum multor confraţi ai săi, dar nu s-au frânt prieteniile şi gândurile frumoase ale prietenilor şi foştilor săi studenţi.
În arhiva personală a lui Teodor Al. Munteanu (1911-1988), fostul redactor al revistei „Convorbiri literare” (din ultima ei fază bucureşteană, 1939-1944, multe manuscrise conservate la Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia” din Galaţi), există multe pagini de memorialistică despre personalităţi ale perioadei interbelice, precum şi multe alte pagini dactilografiate. Printre acestea, şi un studiu semnat de Ovidiu Papadima, Logic şi absurd în folclor, publicat iniţial în revista „Convorbiri literare” (1941). Aşa cum s-a întâmplat cu multe personalităţi pe care le-a cunoscut, cu certitudine, Teodor Al. Munteanu şi-ar fi dorit să depene amintiri, utile nouă, şi despre Ovidiu Papadima (eseistul, istoricul literar, cronicarul literar şi apreciatul folclorist român), dar „timpul nu a mai avut răbdare” cu el. Logic şi absurd. Nu doar în folclor. Conservarea acestui text între paginile personale ale lui Teodor Al. Munteanu pare a ne şopti, fără cuvinte, despre o prietenie de sorginte afectivă. Posibil, şi compasiune pentru un om care a cunoscut, nemeritat, Rahova, Jilava, Gherla, Craiova, Poarta Albă, adică – suferinţa, „mărgăritarul cel de preţ”, care are puterea (doar prin credinţă) să spulbere tot „praful de plumb de pe aripile sufletului” (Alexandru Lascarov-Moldovanu).
Deși au fost ani impuși, de restricții (1945-1963), în urma lui Ovidiu Papadima au rămas, totuși, câteva volume de certă valoare ştiinţifică: O viziune românească asupra lumii (1941) – „proiecţie a vieţii noastre istorice pe dimensiunea universalului” (Marin Bucur), Scriitorii şi înţelesurile vieţii (1943), Creatorii şi lumea lor (1943), iar în postumitate, și câteva Evocări (1997), autorul lor neuitând a arăta preţuire pentru acele scrieri care vădesc „posibilităţile unei literaturi creştine la noi”, deopotrivă, şi notații obiectivate despre personalități ale timpului său, dintre acei care au slujit arta scrisului ca pe un „domeniu al sincerităţii impecabile”.
Avem a reţine că Ovidiu Papadima a fost un „spirit erudit, de mare probitate intelectuală” (Liviu Papadima), un cercetător, recenzent şi critic literar „destoinic şi sârguincios”, un stilat intelectual „crescut în lumea cărţilor” şi în „sentimentul iubirii de neam” (Pan M. Vizirescu).
Gândind la cele două decenii de la plecarea spre zările liniştii, împăcării şi iertării, evocându-i personalitatea, să privim spre cerul „umbrit de semnele unor vremuieli” deşarte, în departele timp al disipirilor, deopotrivă, cu îngăduinţă, şi înspre „umerii obosiţi ai pământului” acestuia în inima căruia „au coborât pace” – şi „vor coborî pace”, de-a pururi, aşa cum însuşi Ovidiu Papadima medita, pe la 1942, într-un amplu eseu – despre neamul şi satul românesc.
Livia Ciupercă
