Gaspar Gyorgy este psiholog clinician și psihoterapeut relațional, având specializare în hipnoză clinică, psihoterapia de familie și psihoterapia integrativă. Profesează în domeniul sănătății relaționale de peste zece ani. Este membru fondator și președinte al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie (paginadepsihologie.ro/) , unde coordonează programul de formare în psihoterapia familiei și e responsabil pentru dezvoltarea strategiei de colaborare europeano-americană în domeniul psihologiei și al psihoterapiei relaționale. Deține un cabinet privat în București, unde acordă servicii de consiliere și psihoterapie pentru copii, adolescenți și adulți, cupluri și familii. În 2016, la editura Curtea Veche Publishing, a apărut cartea sa de debut, ”Copilul invizibil”, despre care spune: ”dacă inițial gândul care m-a motivat a fost acela de a scrie ceva pentru a-i ajuta pe alții, până la sfârșitul cărții am realizat că acest fapt nu este tocmai adevărat. Cu tot respectul față de cititorii ei, am scris această carte pentru mine, pentru vindecarea sufletului meu și pentru a-mi păstra vie în minte lecția de viață cea mai importantă- Sunt suficient de bun! Aceasta este și ideea de bază a cărții mele și a modelului de parenting în care cred: pentru o viață împlinită, avem nevoie să ne împăcăm cu noi înșine și să trăim cu convingerea că suntem suficient de buni”. ”Copilul invizibil te pune față în față cu pruncul din tine, de care ai fugit. De care ți-a fost rușine. Cel care așteaptă să-l accepți și să faceți pace. Această carte te determină să te întorci în poveștile din propriul trecut și te ajută să te vindeci. Să te privești cu alți ochi, să-ți înțelegi traumele, astfel încât să le poți dărui copiilor tăi dragoste, atenție și grijă necondiționate. Pentru ca ei să nu cunoască niciodată copilul rănit, invizibil, din tine”, a scris Paula Herlo, jurnalistă, laureată a Premiului Emmy, pe coperta a treia a cărții. Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Gaspar Gyorgy despre volumul său de debut.
Vorbești în „Copilul invizibil” despre ”idila romantică” a relației tale cu frica și ne dezvălui anumite secvențe biografice. Mulți dintre noi ascundem, de ceilalți și chiar de noi înșine, astfel de trări. Tu ne inviți în sufletul tău, ca mai apoi să ne îndrepți pașii către propriile noastre suflete. Ți-a fost greu să-ți întorci privirea către interior și să expui în fața tuturor toate acele experienţe intime? Alegerea unor fişe biografice are o semnificaţie pentru terapia cu sine? Există un pact secret al fiecăruia dintre noi cu biografia?
Cred că cel mai mare act de curaj e să ne apropiem de latura întunecată din noi, de imperfecțiunile și părțile mai puțin frumoase ale sufletului nostru, într-o manieră ghidată de umanitate și acceptare necondiționată. Meseria de psiholog mi-a oferit posibilitatea de a cunoaște destul de timpuriu limbajul sufletului uman, însă multă vreme am ales să-l folosesc doar pentru a dialoga cu sufletele clienților mei, deoarece trăiam cu impresia că eu nu merit un astfel de privilegiu. Cred în faptul că fiecare dintre noi are dreptul de a-și scrie povestea vieții, în care să găsească loc atât episoadelor de succes, cât și celor de eșec. Iar dacă îndrăznim a face asta, ne oferim șansa auto-terapiei și ajungem să fim recompensați prin libertatea de a trăi cu adevărat momentul prezent – singurul care contează cu adevărat.
În mare parte, trăim înstrăinați de noi înșine și ignorăm tot ceea ce are legătură cu noi… ” Suntem o cohortă de adulți cu o teamă uriașă de compasiune și prețuire de sine”. De ce altceva, în afara unei voinţe de fier, e nevoie pentru a ne împrieteni cu propriile noastre emoții?
De practică. Cheia este să ne uităm la sufletul nostru ca la cel mai prețios dar primit vreodată. Bogăția noastră interioară este infinită, însă de mici am învățat că anumite părți din noi sunt frumoase, dezirabile din punct de vedere social, iar altele sunt respingătoare și aici mă refer, în special, la emoții și sentimente. Frica, furia și tristețea sunt adesea blamate de adulții care cresc copii, considerând cu eroare că acestea sunt emoții irelevante, însă acestea contează pentru supraviețuirea speciei umane mai mult decât bucuria sau fericirea.
Spui că ”realitatea ne arată că trauma călătorește în timp, nu se oprește la o singură generație, iar procesarea experiențelor noastre negative este o dovadă de prețuire de sine și respect față de copiii, nepoții și strănepoții noștri. Pentru că ceea ce nu vindecăm noi sunt răni pe care le lăsăm moștenire urmașilor noștri”. Cât de dispuși sunt pacienţii români pe care i-ai întâlnit să recunoască și să rezolve aceste traume?
Răspunsul variază de la om la om. Unii dintre noi suntem forțați de o serie de împrejurări, mă refer la exemplele din categoria „viața și suprizele ei”. Alții suntem mânați, în vizita la psiholog, de un dram de curiozitate sau îndrăzneală, iar în funcție de cât suntem de pregătiți mai mergem sau nu. Cert este că nu e tocmai confortabil un astfel de proces de vindecare sufletească – iar acum vorbesc atât din rolul terapeutului, cât și al pacientului (fiind implicat și eu într-un proces de analiză personală de mai mulți ani) – dar, cred că uneori nu avem altă scăpare. Cred că este mai bine așa, să învățăm să tolerăm puțină durere, decât să renunțăm la noi înșine și să trăim precum niște păpuși fără viață.
Vorbești despre auto-validarea emoțională ca fiind piatra de temelie către validarea emoțională exprimată față de ceilalți. „A ne uita la emoțiile noastre cu blândețe, a înlocui concepția nu trebuie să simt cu ce bine că simt, asta înseamnă că sunt viu”… Cum putem stăpâni ”furtuna mentală” care îngreunează procesul de auto-validare?
Prin acceptare. Această furtună este firească, este naturală și uneori funcționează ca o protecție. Dar e necesar să ne exprimăm curiozitatea față de ceea ce vine după aceasta, de starea de liniște care urmează după furtună. Confortul și creșterea personală nu fac casă bună împreună. Însă auto-disciplina și însușirea propriului limbaj sufletesc sunt instrumentele prin care noi putem răzbate în momentele dificile. Iar atunci când mă refer la auto-disciplină, mă refer la a accepta gândurile și emoțiile pentru ceea ce sunt: construcții interioare de scurtă durată care au câte un mesaj pentru Sinele nostru conștient.
”Scrisul este un mijloc excepțional de vindecare”… Cum ar trebui să folosim această terapie, cât de des s-o folosim, cât timp să-i acordăm pentru a nu face din jurnal singurul nostru prieten și a risca izolarea de lumea reală?
Să o folosim cu multă încredere. Dacă se poate, zi de zi. În jur de 15 minute este ideal.
Pledezi pentru parenting prin lectură și consideri că lectura de seară este un mijloc natural pentru cultivarea unui atașament solid în conexiunea părinte-copil. Părinții, din ziua de azi, acordă mai multă importanță lecturii de seară decât o făceau proprii lor părinți?
Depinde. Părinții conștienți și preocupați de starea de bine a familiei se străduiesc să folosească „lectura de noapte bună” drept mijloc de conectare la copil, de liniștire și de pregătire a corpului pentru somn. Experiența terapeutică îmi arată că numărul acestor părinți este în creștere, dar încă nu putem vorbi despre un procent semnificativ.
Cine sunt mai dispuși și interesați să elibereze și să vindece ”copilul invizibil”? Femeile sau bărbații?
În mod cert femeile, ele sunt mai curajoase și mai curioase. Bărbații au nevoie de mai multe semnale de alarmă și de mai mult timp pentru a ajunge în punctul pe care-l numesc „trezire spirituală”.
Ţi-ai imaginat să urmezi o carieră de scriitor? Ce crezi că face diferenţa între un scriitor şi un psihoterapeut?
În secret mi-am dorit să scriu o carte încă din facultate. Dar nu-i găseam sensul și locul în lumea din jur. Cred că a scrie o carte este ca a naște un copil. Necesită o perioadă de transformări interioare, uneori de durere, iar după bucuria „nașterii” (în cazul unei cărți, a publicării) te întâlnești și cu gustul, mai puțin dulce al vulnerabilității – puiul tău este în lumea cea mare și nicioadată nu va mai fi doar la tău, acum deja își are propriul drum și sens în viață.
M-am gândit multă vreme la a doua parte din întrebare, la ce face diferența dintre cele două roluri. Și cred că răspunsul meu acum este curajul. Da, curajul de a te ridica din confortul fotoliului de psihoterapeut și a te face vizibil, știind că încă ești departe de ceea ce poți, însă îndrăznind să te bucuri de ceea ce ai ajuns.
